Picăturile Sufletului

Picaturile Sufletului
E târziu, iar cartea atârnă din ce în ce mai grea. Iritat şi confuz, o trânteşte pe jos. “Ce nevoie am eu de Mercur, de Jupiter, de salpetru şi de sulf?” Se ridicã nervos, şi se îndreaptã cãtre geam. Ploua drept şi rar, o ploaie de varã. Citise undeva cã un anumit ordin de cãlugãri tibetani se antrenau numãrând picãturile de ploaie ce cãdeau pe creştetul capului lor. Erau convinşi cã dacã le vor numãra pe toate, în decursul unei vieţi vor atinge Nirvana. “Nu cred sã fie atât de simplu,” gândea tânărul. Se îmbracã şi iese pe uşã, afarã. Avea o casã rãmasã de la bunicii sãi, casă în care, de altfel, se şi nãscuse.
Din depãrtare ea pãrea sprijinitã de munte… era locul în care se simţea cel mai bine. Oraşul îl sufoca în ultima vreme şi vroia sã trãiascã sub cerul liber, precum dacii lui iubiţi. Locul era înconjurat de pãduri dese şi verzi iar lui îi plãcea ploaia. Profita de ocazie, când ajungea pe acolo, sã mai numere câţiva stropi de ploaie iar munţii îl ascundeau de restul lumii.
Se ducea acolo singur, şi rareori vorbea cu vecinii aflaţi, totuşi, la o relativã depãrtare. Îşi închipuia cã aşa se trãia în timpuri imemoriale, atunci când oamenii trãiau întru spirit. Nu locuiau grupaţi, unii lângã alţii, în diferite aşezãminte ci dispersaţi, pe tot globul. Nevoia de comunicare nu exista cãci erau toţi conectați cu conştiinţa universalã. Aglomerãrile de oameni egoişti, credea el, creeazã o tensiune energeticã asupra pãmântului, secãtuindu-l. Oamenii la care se gândea el participau la crearea şi susţinerea energiei pãmântului şi implicit a universului.
Uitându-se cu drag la munţii din jurul sãu, îi considera un fel de baterii de energie. Se gândea cã existã un motiv anume pentru care dacii trãiau în special în zonele muntoase. Şi-ar fi dorit sã se nascã în acele vremuri, sã trãiascã şi sã cunoascã acele mistere pierdute în negura timpului. Bunicul sãu îi povestea adesea despre strãmoşii lor antici. Acei oameni bravi, care priveau moartea ca pe un prilej de bucurie fiind convinşi cã vor renaşte plini de glorie.

Îi plãcea sã cutreiere vãile şi dealurile din apropiere imaginându-şi cum ar fi arãtat acele locuri şi oamenii care le locuiau, acum mii sau chiar zeci de mii de ani. Noaptea stãtea și își arunca privirea cãtre cerul înstelat care prin locurile acelea era deosebit de clar. Îşi închipuia cã dacã s-ar fi uitat îndeajuns de mult la astre, ele ar fi început sã se mişte numai pentru el descriind înţelesuri ascunse. În fapt, de mic copil manifestase o afinitate specialã pentru misterele de orice fel.
Ploaia îl calma şi îi dãdea speranţe. Numãra picãturile de ploaie şi simţea cã se apropie încet de cer. Se plimba visător printre copaci şi i se pãrea cã aude vocea ploii răsunând în frunzele copacilor. Îi cânta un cântec strãvechi, despre ştiinţă, despre zei şi despre cuvinte. Ştia deja cã natura cuprinde toate tainele universului. Aspectul acesta era deja baza multor cărţi esoterice pe care le citea. Rãspunsul tuturor întrebãrilor sale era peste tot în jurul sãu, și în frunza din copac, şi în cea de pe jos, şi în cea aflată în cădere liberă. În fiecare picãturã de ploaie, în fiecare zbor de albinã, rãspunsul, era peste tot în jurul sãu, dar lui îi lipsea înţelepciunea de a-l înţelege. Se gândea adesea ca însãşi fiinţa lui era o parte din rãspuns.
Siguranţa pe care i-o dãdea această ştiinţă era aceeaşi care îl ducea deseori în pragul nebuniei. Dar de data asta avea sã fie altfel, îşi spunea mergând fără ţintă printre copacii fără vârstă. Nu vroia sã mai gândeascã, sau să raţioneze, vroia doar sã simtã. Vroia sã se lase cuprins de rãspuns. Se săturase de căutări, voia sã devinã cãutarea însăşi. Sã devinã însăşi întrebarea şi rãspunsul. Reflecţiile ii veniserã, pe moment, de îndatã ce vãzu o omidã suspendatã de o frunzã.
Se gândea la ea ca la un învãţãcel ce urmeazã a fi iniţiat în marele ordin al naturii. Nu reuşea sã îşi conteneascã admiraţia faţã de aceastã micuţã vietate, o adevărată creatură remarcabilă. Îşi începe viaţa ca o formã larvară, inferioarã. Este urâtã şi umflatã, se mişcă cu greutate, nu vede bine şi mãnâncã aproape întruna, aducând prejudicii naturii. Din pricina asta nu doreşte nimeni sã o vadã. Cu toate astea, la un moment dat, nu se ştie de ce, omida hotãrãşte sã se schimbe, sã se depășească pe sine, și începe sã mediteze închizându-se într-o frunzã, formând o crisalidã. Ea cunoaşte pesemne adevãrul universal valabil în jurul căruia gravitează toate lucrurile. Dupã o perioadã, odatã ce e mulţumitã de transformare, ea pãrãseşte lãcaşul în care a ars sinele sãu impur, şi îşi ia zborul. În acel moment e deja un Iniţiat.

Tânãrul se apropie timid de coconul în interiorul cãruia se desfãşura Marea Operă a universului. Se aşeazã pe iarba umedã, cu ochii aţintiţi spre el în timp ce ploaia îi încãlzea spatele. Se gândea ca a judecat greşit, tot timpul acesta. Nu trebuia sã caute rãspunsuri, ci sã le aştepte aşa cum aştepţi soarele în fiecare dimineaţă. Aşa cum aşteaptă pămîntul ploaia binefăcătoare… Îşi trage picioarele în poziţia lotusului, îşi îndreaptã spatele şi închide ochii. Începuse sã numere picãturile de ploaie, urcând în gând spre cer, dorind a pătrunde cu mintea măcar această mică taină, agăţată de o ramură. Dupã un timp, aude un alt glas al ploii, de data asta cu mult mai melodios, plin de speranţã. Îi cânta despre rãbdare, despre înţelepciune şi despre dragoste. Prin faţa ochilor minţii îi trec, pe rând, imaginea unei furnici care ducea un bob de grâu în spinare, o albinã încãrcatã cu polen, un pãianjen ţesându-şi cu grijã pânza şi multe altele care se perindau prin faţa ochilor minţii cu viteză crescândă.
În scurt timp aerul se rãcește şi îşi amintește de cât de schimbãtoare sunt lucrurile. Se gândea la toate, în timp ce ploaia îl uda pânã la piele, dar nu mai simţea nimic. Era adâncit în contemplãri. Vedea cum toate lucrurile formeazã un întreg, cum toate lucrurile sunt reprezentãri ale aceluiaşi simbol, ale gândului primordial, de la care a pornit totul şi care a existat dintotdeauna. Auzea venind din depãrtãri susurul izvorului ce îi înconjura casa. Sunetul acesta îi evoca timpul. Apa este mereu aceeaşi şi la izvor şi la vãrsare şi între cele douã puncte. Este mereu aceeaşi apã. În acelaşi mod, timpul este mereu acelaşi. Trecutul şi viitorul sunt manifestãri ale prezentului. Doar privind viaţa prin cele trei dimensiuni poate cineva să îi înţeleagă rostul. Se gândea la toate acestea când ploaia se oprește de îndată. Realizează abia dupã un timp cã în jurul sãu era linişte, iar el încã mai numãra picãturile spiritului. Simţea spațiul lărgindu-se în jurul său, incluzând şi pâraiele, şi pãdurea, şi munţii devenind un amalgam difuz, neconturat. Casa se micşora şi se îndepãrta. Se simţea plutind, însã nu îndrãznea sã deschidã ochii. Încerca sã îşi imagineze unde s-ar fi putut afla dar îi venea în minte numai imensitatea cosmosului. Nu mai reuşea să se gândească la nimic altceva. Deschide ochii, timid…

Prima senzaţie pe care o simte este una de imponderabilitate. Încearcã sã caute un echilibru, dar în scurt timp îşi dã seama cã nu are centru de greutate. Abia apoi capãtă senzaţia de vid. Se afla într-un vid imens, infinit şi întunecat. Încearcã sã respire, dar nu reuşeşte. Încearcã sã îi cuprindã marginile întinzându-se, dar nu putea. Nu ştia ce sã facã şi devenea deosebit de confuz. Deodatã însã, parcã dupã un veac de aşteptare, aude un glas ca o pâlpâire, venind din interiorul sãu. “Umple vidul!” “Pare o idee bună, dar cu ce?” se întreba.
Încerca sã îşi aducã aminte de lucrurile pe care le ştia, dar nu putea. Era doar o conştiinţă, purã, primordialã. Putea doar sã îşi imagineze… Deodată însă simte nevoia de luminã, multã lumină, şi îşi imaginează astfel mulţi aştri luminoşi în jurul sãu. Acum vedea lumina, o simţea pătrunzându-l, încălzindu-l. Era acum o conştiinţã luminatã, gândea el. Ce sã facã cu atâta spaţiu, imens şi nesfârşit? Ar fi trebuit sã îl umple, după cum sunase imboldul interior. Dar cu ce? Începuse sã îşi dea seama cã orice gând ar fi avut s-ar fi materializat şi începe sã experimenteze în acest sens. Unele gânduri erau folositoare, altele nu, însă căpăta experienţă şi devenea din ce în ce mai sigur pe el.
Preocupat de intenţii creatoare ce se păreau a se materializa căpătând o realitate nebãnuită, simte, deodatã, la o distanţã de nedescris, o prezenţă stranie. Părea a fi un punct luminos, deși era strãin de el… Descoperise cã putea simţi orice în întinderea aceea fãrã sfârşit şi, mai mult, întinderea îi pãrea a fi doar o extensie a sa. Punctul acela era însă ceva diferit. Nu înţelegea de când, de unde şi cum apãruse. Se obişnuise cu stranietatea situaţiei în care se afla, aşa că nu îl mira prea mult incidentul. Se concentreazã intens asupra lui, îl sondeazã cu atenţie şi descoperã întrânsul o altã întindere fãrã margini, dar plinã de luminã, închisã ca într-o cochilie goală. Lumina semãna cu a sa, însã ea exista independent de o sursã. Era o luminã purã şi deosebit de puternică, şi avea impresia că vibra. Se întreba ce rost are şi cum de exista acolo fãrã ca el sã fi voit asta. Se joacă cu el, îl cântareşte şi îl găseşte straniu. Se hotărăşte sa îl lase deocamdată la locul lui, acolo unde l-a găsit. Avea sã revinã la el.

Încerca sã îşi aminteascã ce a fost înainte de trezirea în vid. Avea unele senzaţii vagi însã renunţase sã se mai preocupe de asta. Acum crease diferite realitãţi, care se suprapuneau şi se pãtrundeau, iar înãuntrul lor experimenta. Crease diferite forme şi simboluri şi se juca cu ele. Observa cum interacţionau, cum se loveau şi se destrămau. Iar din ele lua naştere altceva, iar această recurenţă îl încânta.
Tot gândindu-se, la un moment dat, îşi pune o întrebare. Ce anume îi condiţionează existenta? Cum se face cã există? Concomitent cu desfãşurarea acestui gând, punctul luminos se materializeazã lângã el. Același punct luminos. Îl mută uşor într-un alt loc. Nu se simţea pregãtit pentru orice ar fi putut însemna acesta.
Realizează într-un târziu cã putea sã se mişte în libertate, oriunde şi oricât de repede ar fi vrut şi chiar să fie prezent în mai multe locuri deodată. Survola cu plãcere peste toate gândurile sale, şi le mãsura. Le gãsea bune, dar simțea cã le lipseşte ceva. Simţea cã le lipseşte o dimensiune importantă. Cuprinde cu voinţa toate gândurile zămislite pentru a le analiza. Spera sã gãseascã vreun indiciu asupra ceea ce uitase. Îşi dã seama într-un final cã lipsea ceea ce el însuşi avea. Conştiinţă, viaţă. Îl încântă această realizare şi începe a reflecta asupra ei.
Punctul străin se materializează din nou lângã el. Întrezãrea o legãturã subtilã intre gândurile sale şi existenţa punctului, dar nu putea concepe un alt plan în care aceasta s-ar manifesta, exterior sau superior celui în care se aflau. În cel mai ceremonios mod posibil emite un gând creator cãtre punct. Se astepta la un fel de reactie, dar nu sesizează nicio schimbare, nici în el, nici în jurul sãu şi nici în punct. Il dă apoi deoparte, dar abia dupã o vreme începuse sã se gândeascã la ce se întâmplase cu gândul sãu direcționat, gând care pânã atunci se materializa instant. Deodatã, punctul luminos se lărgeşte. A simţit acest fapt ca pe o îngustare a planului sãu.

Se postează consternat în fata punctului aflat la o distanță considerabilă. Încerca sã analizeze toate implicaţiile posibile ale acestei întâmplãri. Conchide în cele din urmă cã dacã ar emite gânduri constant cãtre punct acesta ar sfârşi în cel mai probabil caz prin a-i distruge creaţial. Nu ştia ce ar fi însemnat aşa ceva, însã gãsea cã nu era potrivit. Aruncă prin puterea voinţei punctul luminos departe, peste o infinitate de gânduri. Prezenţa lui o putea încă simţi, acolo undeva în depărtare, ca pe o pulsaţie constantă.
Între timp, crează numeroase simboluri şi elemente pe care le combina dupã cum i se pãrea potrivit. Pãstra ceea ce era bun, iar ceea ce era nepotrivit îl preschimba în altceva, după placul firii sale. Obţinuse astfel o mare varietate de lucruri care îi plãceau şi pe care le modifica în continuu. Se hotãrăşte sã îşi creeze lui însuşi un astfel de simbol. Conturează o formã izvorâtã din sinele sãu şi intrã în ea. Fiindcã el era plin de luminã, se acoperă cu un înveliş dur şi mat, pentru a păstra căldura în interior. Acum se gândea cã seamãnã cu micuţul sâmbure de lumină din depãrtãrile de nedescris. Această realizare îl încântă.
Îşi modela întruna forma pe care o numise corp. Îşi fãcuse braţe, mâini şi degete pentru a se juca cu gândurile sale manifestate. Îşi fãcuse apoi picioare pentru a se plimba pe întinderile pe care le nãscuse. Era prima oarã când contopea un simbol cu un alt simbol, el însuși fiind un alt simbol. În sfârșit, hotãrăşte sã denumeascã toate lucrurile care izvorâserã din gândurile sale, numai cã de la o vreme începuse sã îl frãmânte un alt gând. A creat atâtea lucruri, iar din interacţiunea lor au reieşit altele, noi. Existau atâtea lucruri, unele pentru altele şi unele din altele, în timp ce el era unul singur.

Se concentreazã astfel sã creeze un altul ca şi el, dar în ciuda eforturilor sale nu apare nimic. Se concentreazã iarãşi. Nicio schimbare. Încearcă apoi sã modeleze din diferitele corpuri pe care le avea la îndemână, ceva asemãnãtor sieşi. Clãdea un corp care incepea prin a se plimba dintr-un loc în altul, însã se dezintegra la primul contact cu un alt corp. Se gândea cã poate îi trebuie şi lui luminã. Prinde şapte aştri laolaltă şi în jurul lor clãdeşte un alt corp, dar cãldura emanată distruge repede fragilul înveliş. Încerca fel şi fel de metode care însă duceau întotdeauna către același rezultat. Corpurile create de el se destrămau, în urma lor rãmânând doar praf; un praf care de îndatã lua altã formã, în virtutea unui gând inerțial pe care El îl zămislise poate cu o eternitate înainte.

Singur strãbãtea astfel nemãrginitele întinderi pe care le crease şi le umpluse cu gândurile sale. Se concentreazã tot mai mult asupra unui gând care nu îi dădea pace…
Oare putea exista ceva mai mult decât tot ceea ce crease şi reprezenta el? Ceva infinit superior lui şi creaţiei sale? Se întreba cum s-ar fi manifestat o astfel de entitate, dacã el însuşi era capabil de atâtea lucruri. Atunci a început sã devinã curios. Nu mai fusese curios pânã atunci şi îi plãcea această provocare.
Îşi lãrgeşte sinele atât de mult încât cuprindea dintr-o privire tot ceea ce crease însã tot nu putea cuprinde cu braţele sau cu gândul, spaţiul în care se desfãşura. Aleargã la nesfârşit prin vastele întinderi de spațiu și timp, fără a ajunge nicãieri. Se hotãrăşte apoi sã creeze alte lucruri care sã umple pânã la refuz spaţiul. Se gândea necontenit la fel de fel de forme şi simboluri pe care le amesteca, le schimba, le preschimba iar apoi le modela şi le denumea. Crease în neştire, zãmislise legiuni de corpuri şi de obiecte şi de forme şi de simboluri, care la rândul lor au generau alte mii de legiuni. Cu toate astea, nu sesiza nimic diferit în jurul sãu. Avea aceeaşi senzaţie de întindere nemãrginită care începea să îl îngrijoreze.
Ceva totuşi se schimbase. În sinea lui, începuse sã oboseascã și să nu mai gãsească aceeaşi satisfacţie în creaţie. Se plictisea vãzând întruna şi întruna numai extensii de-ale sale. Se gândea sã încerce ceva diferit, dar nu ştia ce. Nu îi venea nimic în minte. Petrece apoi aproape o eternitate nemișcat, paralizat în sinea lui. Nu mai crea nimic însã, puţin câte puţin, raţiunea îşi fãcea simţitã prezenţa iar în decursul unui eon o exersase pânã la gradul de artă nemuritoare. Cu ajutorul raţiunii începe să despice și să destrame absolut tot ceea ce crease pânã atunci, pentru a descoperi esenţa lucrurilor, acel ceva ce îi scãpase mereu. Dupã milenii întregi, raţiunea îi spunea cã nu a ajuns nicãieri, dar cunoştea absolut toate procesele prin care corpurile au prins formă prin gândul sãu şi se metamorfozasera în nenumãrate altele. Cunoştea cu meticulozitate fiecare particulã indivizibila din întreaga sa creaţie, dar esenţa tot îi scapa. Credea cã trecuse de ea, credea cã intrase prea adânc…
Dintr-o datã, ca parcă străfulgerat de o idee, se gândeşte sã îşi disece corpul. Zis şi fãcut! Iese în afara sa şi îl sfãrâmă fãrã efort în mii şi mii de bucãţele – lumina se disipase, între timp. În urma sa rãmân pe pãmânt doar vestigiile unui mãreţ lãcaş. Acum era ca la început… o conştiinţã, înzestrată acum cu raţiune. Nu îi convine forma abstractã în care se afla şi îşi creează un alt corp, pe care îl ocupă de-a întregul. Presimțea că acum era un alt fel de entitate, diferită faţă de cea de dinainte, fără să își dea seama ce anume era diferit.
Era nemulţumit de sine şi nu îi plãcea această senzaţie. Cãuta să înțeleagă rațional ceea ce se întâmplase cu el și hotãrăşte sã îşi disece sinele abstract, pur. Căutând fără succes o modalitate de a se diseca pe sine, hotărăşte să renunţe la aceasta idee stranie.

A petrecut apoi o altă întindere inimaginabilă de timp în consideraţii filozofice asupra situaţiei sale iar pe mãsurã ce clipele treceau, devenea din ce în ce mai nemulţumit şi mai confuz. Presimţea cã i se apropie sfârşitul, dar nu înţelegea cum de ar fi fost posibil aşa ceva. Nu exista nimic care ar fi putut sã îi modifice starea de a fi, în afară de el însuşi. Curios din nou, încearcã sã contempleze asupra ideii de nonexistenţã a sinelui sãu, dar nu reuşește nici asta cãci numai simplul gând ar fi inseamnat sã îşi anuleze propria existenţă. Iar așa ceva nu era posibil. Devenea din ce în ce mai neliniştit. Adună toatã creaţia la picioarele sale şi analizează fiecare simbol în parte. Unde greşise? Ce nu a înțeles? A umplut cât a putut, vidul… ce îi mai rãmânea de fãcut?
Pe măsură ce timpul trecea, începea sã mocneascã un alt sentiment în sinele sãu. Unul nou, dar teribil. Furia. Simţea că muncise în van, cã irosise timpul fãrã un rost anume. Privind diferitele creaturi care orbecăiau fără ţintă, furia i se înteţea, alimentatã de nelinişti. Stãtea şi contempla asupra fiecărui corp, asupra fiecărui simbol. Pe toate le diseca cu raţiunea, dar nu descoperea nimic. Între timp, furia creştea continuu, alimentată de o durere pe care nu o putea identifica în mod precis.
Ajunge într-un final la una din replicile sale, tentativã eşuată de a crea unul asemănător sieşi. Aceasta stãtea cuminte, rezematã de o stâncã. Peste puţin timp avea sã se sfãrâme, așa cum păţeau replicile sale, iar din praful rezultat se năștea o altă replică, ce suferea la rândul ei acelaşi destin. Se îndreaptã molcom cãtre cel rezemat de stâncă şi se aşeazã lângă el, contemplându-l. Avatarul său cel fad se întoarce şi îl atinge… prefãcându-se pe loc în praf. Deși nu înţelegea nici el de ce, întâmplarea asta îl înfuriase foarte tare.
Adună de îndată toate replicile la un loc şi le zdrobeşte fãrã prea mult efort. Îi fãcea plãcere. Nu mai trăise acest simţământ şi nu simţea remuşcări în privinţa asta. Adună apoi câteva simboluri şi le frãmântă laolaltã. Plămădeşte un alt eu de-al sãu care îl privea cu ochi sfidători, ca și cum ar fi fost înzestrat cu viață, cu conștiință. Știa însă că era doar o iluzie optică. Îl distruge fără a sta pe gânduri și descoperă că îi plăcea această nouă situaţie.
Distruge în neştire tot ceea ce crease de-a lungul multor întinderi nemãsurate de timp simțind o plăcere așa cum nu mai simțise niciodată.

În jurul sãu totul se transformã încet, încet în praf, dar acum nu mai renãştea nimic, nu se mai preschimba nimic. În curând avea să fie înconjurat numai de vaste întinderi deşertice.

Vântul pe care îl crease pentru a-i curăţa de praf mâinile creatoare, acum crea liniștit dune de nisip. El, mãreţul creator, era preţ o clipã invidios pe propria sa creaţie, vântul, cã putea zămisli asemenea forme maiestuoase. El nu se mai simţea în stare, nu mai vroia sã creeze, ci doar sã distrugã. Asta era pasiunea lui acum.
Raţiunea nu îl mai ajuta acum, căci nu mai avea ce sã disece. Alerga şi căuta peste tot, dar nu mai gãsea nimic de distrus… plăcerea lăsând loc astfel disperării. Totul în jurul sãu era nisip şi praf. Asta şi aştrii luminoşi… I se pãrea cã şi aceia s-au mai stins.

Rotindu-şi privirea asupra nesfârşitelor întinderi unduitoare şi prăfuite avu impresia cã vede ceva în depãrtare. Se îndreaptã încet și lacom către centrul de interes. Apropiindu-se ceremonios, de teamă ca nu cumva arătarea să dispară înainte să ajungă la ea, realizeazã cã descoperise punctul luminos al cărui înţeles îl eludase dintotdeauna. Îl cuprinde o bucurie fãrã margini… pãtatã însă de puţin sadism disimulat.
Îl gãseşte jumãtate îngropat în nisip. Îl ridicã şi îl așează în palma deschisă. Constată că era cald la atingere. Observã în același timp cã propriul sãu corp este întunecat în comparaţie cu punctul luminos, iar odatã cu asta îl cuprinde și realizarea cã nu işi mai poate părăsi corpul. Nu se mai putea desprinde de el. Dintr-un motiv sau altul se simţea captiv, iar asta îl înfuria şi mai tare. Înarmându-se cu cea mai puternică rațiune pe care o poseda, începe sã sondeze cu încredere punctul luminos. De data asta lumina sa pură îl orbeşte. Nu îi mai poate suporta strãlucirea. Cade la pãmânt, îndurerat. Se afla iarãşi înconjurat de vid… dar data asta îi era captiv. Nu are unde sã fugã și părea să fie în mod straniu prizonierul propriei sale creaţii, pe care nu o mai poate distruge. Rămâne astfel la pământ, contemplând situația ciudată și tristă în care se afla…
Vântul îşi face treaba liniştit așa cum a fost instruit cu mult timă în urmă să facă, mutând dunele când aici, când colo, acoperind mãreţul creator, puţin câte puţin. Trezit dintr-un somn adânc, acesta se ridică greoi şi încearcã sã se mişte. Îşi aduce aminte vag de libertatea de odinioarã. Acum se simțea orb, obosit şi încarcerat. Cotrobãie în neştire multã vreme. dorindu-și sã se izbeascã de ceva, de orice, dar nu mai rãmãsese nimic. Mergea fără țintă, reluând în memorie tot ceea ce se întâmplase. Calcula acum plin de regret toate gesturile şi gândurile pe care le trăise. Era încã furios…dar pe sine. Era singurul responsabil pentru tot ceea ce se întâmplase în existența sa.

Se opreste în cele din urmă din mers și se întinde pe nisipul rece. Nu mai simţea cãldura aştrilor de multã vreme; probabil se stinseserã şi ei între timp. Îşi aminteste cum odinioarã orice gând al sãu se materializa. Îi era ciudã pe sine, şi în acelaşi timp se compătimea, regretând nesăbuința de care dăduse dovadă cu atâta timp în urmă. Renunţã în sfârșit și la aceste ultime ganduri… vlăguit de efortul depus.

În timp, vântul mişcase dunele de nisip încoace şi încolo la nesfârşit. Pânã când, El, mărețul creator de odinioară dispãruse aproape de tot, îngropat în nisip, singura dovadă rămasă a existenței sale glorioase dintr-un alt eon. În urma contactului cu nisipul rece corpul său măreţ împietrise iar el nici nu băgase de seamă, fiind mai mult adormit decât treaz. Semãna cu un vestigiu al unei ere demult apuse, pe care nisipul îl înghite încetul cu încetul.

Prin negura timpului şi a spaţiului… vântul mutã nisipul fără de sfârșit, şi odatã cu el și punctul de luminã, prin vastele întinderi infinite. La un moment dat, în mişcarea sa ciclică prin marea de nisip, asemenea samsarei, punctul luminos se opreşte. Dãduse peste un corp împietrit încă din vremuri imemoriale. Înãuntrul sãu însă dormita adânc o conştiinţã.

Lângã unica sursã de cãldura din acel plan existenţial, relicva se încãlzeşte treptat. Cãldura strãpunge învelişul adamantin şi ajunge pânã la o conștiință care abia pâlpâia. Aceasta, învãluitã în cãldură, se dezmorţeşte cu greu. Dupã atâta timp uitase ce se întâmplase și de ce se afla în acea stare. Amintirile îi revin încet şi dureros, susţinute de cãldura ce îl înconjura. În mod curios, se simţea odihnit, împăcat. Îşi recapătă o oarecare senzaţie de mobilitate şi consumând orice resurse de putere ar mai fi avut reușește să se ridice și revine la suprafaţa pãmântului. Tinea în palmã, punctul luminos pe care acum îl îndrăgea.

Era încã slãbit și stătea ghemuit fiindcă frigul era greu de îndurat. Ținea punctul luminos aproape de el și retrãia vaste întinderi de timp, începând cu ultimele amintiri, încercând sã ajungã cât mai adânc în memoria sa greoaie. Se resemnase cu soarta sa, şi simţea cã, în curând, îşi va încheia existenţa. Vroia sã îşi aminteascã totul şi, mãcar pentru o singură datã, sã retrãiascã magia şi puterea vieţii sale de odinioară.
Ghemuit și înfrigurat îşi numãra amintirile ca pe nilte relicve prețioase. Punctul îi era şi mai drag fiindcă era unicul lucru care îl însoțea acum în călătoria sa ciudată. Regreta faptul cã nu a înţeles niciodatã însemnãtatea sa, nici mãcar acum. Dupã atâtea întinderi de timp regretul acesta era singurul sentiment care îl mai încerca. Era un regret sincer izvorât din adâncul sãu. Ținea punctul în palme şi, deşi nu îl mai vedea, îşi aducea aminte de strãlucirea lui din vremuri uitate de timp. I se pãrea ciudat că, deși se scursese aproape tot timpul posibil, rămăseseră doar el – conştiinţa întrupata – şi punctul luminos.
Exact în momentul în care gândul acesta lua formă îşi aduce aminte cã odatã, demult, tare demult, a emis un gând timid cãtre punct iar acesta crescuse puţin. O razã de speranţã pătrunde timidă în mormântul său, deşi nu nu mai era capabil să înțeleagă această trăire. Greutatea închisorii sale apasă greu asupra simțurilor sale și îl împiedică să trimită un gând către punctul luminos. S-ar fi dat bãtut, s-ar fi predat în linişte somnului etern şi liniştitor dar speranţa prinse a vieţui în sinea lui. Era ca o luminã dureros de slabã care se încăpățânează să se stingă. Se concentreazã asupra speranţei, și constată cu bucurie că aceasta creşte încet, foarte încet… dar sigur. Se concentreazã din rãsputeri, dar greutatea carcasei îi consuma prea multă energie.
Ghemuit şi înfrigurat ajunge la o decizie ale cărei consecinţe nu le cunoaşte și nu le poate anticipa. Ridicã punctul luminos la nivelul buzelor sale vineţii şi îl înghite fără a înțelege ce înseamnă acest gest și ce anume îl îmboldește să o facă.

Spre surprinderea sa, odatã ajuns în sinele sãu punctul luminos se contopeşte cu speranţa, iar aceasta arde şi mai puternică. Înflãcãrat de aceastã nouã forţã îşi concentreazã cu toatã energia rãmasã toate gândurile şi simţirile, amintirile şi trãirile, cãtre acel punct aflat acum în interiorul său. Putea foarte bine sã însemne sfârşitul conştiinţei sale, dar chiar şi aşa, ar fi fost însemnat eliberare…

Dintr-o dată punctul luminos începe să crească, şi creştea în continuare. Creştea atât de mult încât la un moment dat corpul pietros şi vânãt a fost ars în întregime de cãldura degajatã. El – conştiinţă – se abandonase complet în voia luminii. Raţiunea pierise și ea în această explozie de lumină, laolaltă cu toate trăirile, bucuriile și regretele pe care le mai avea. Reuşise sã se elibereze iar acum era din nou luminos şi plin de cãldurã. Acum înţelegea în sfârșit cã lumina aceasta provenea din alt plan, creat poate de o entitate mult superioară sieşi, către scopuri pe care le putea doar bănui acum. Era din ce în ce mai încântat pe mãsurã ce se inunda şi se contopea în acelaşi timp cu acea luminã feerică şi purã.
Lumina creştea în continuare, acoperind întinderile de nisip, reclădind tot ceea ce el distrusese şi în acelaşi timp însufleţind toate corpurile, simbolurile şi elementele. El înţelege în sfârşit că acea sursă de lumină neînsemnat de mică era ceea ce cãutase dintotdeauna şi a fost mereu în preajma sa. A zâmbit în sinea lui şi s-a contopit pe de-a întregul cu lumina care izvora din el.

Tânãrul nostru stãtea întins pe iarba verde, plinã de rouã. Se trezeste încet şi complet odihnit, cum nu mai fusese de multã vreme și constată că razele soarelui îl gâdilau discret. Pesemne cã obosoeala îl doborâse şi, cândva în timpul nopţii, adormise. Visul îi era încã proaspãt în minte. Nici nu avea cum să îl uite vreodată, căci purta multe înţelesuri ascunse, numai de el ştiute, deşi nu era deocamdată conştient de ele.
Își îndreaptă privirea înspre ramura copacului și observă că Omida se transformase deja într-un Iniţiat, avea sã ducã o viaţã scurtă și intensă, poate murise deja, dar realizase o rotaţie completã şi îi lãsase şi un cadou. Întinde mâna cãtre coconul deschis şi scoate cele câteva fire de mãtase din el. Le bagã în buzunar cu grijã şi pleacã îngândurat spre casã. Pe drum se adâncește în reflecţii, dar cine l-ar fi privit atunci ar fi observat la el un alt fel de a fi, l-ar fi privit îndelung și nu ar fi știut să spune ce anume era diferit.

Ajunge pe poteca îngustă către casa sa, parcă mai frumoasă, mai colorată acum decât ultima oară când a văzut-o. De fapt, toate plantele, toţi copacii, toate florile, păsările, pietrele din drumul său erau mai colorate şi parcă mai pline de viaţă. Nu era foarte sigur de unde şi cum survenise această schimbare, însă o voce din interiorul său îl linişteşte, iar acest lucru îi conferă o stare de bine şi o vioiciune cum de mult nu mai încercase.
Intrã în camera sa fără întârziere, ridicã tomul de pe jos şi se aşeazã hotărăt în la biroul său preferat. Număra cu privirea aruncată pe fereastră, către ceruri, picăturile sufletului său… “Mercur, Jupiter, salpetru şi sulf…”

Comments are closed.