Teoria Portocalei sau totul despre probabilități

Universul și Viața

„Îmi amintesc că am spus la un moment dat ca matematica este un limbaj imperfect întrucât  nu poate demonstra, în mod tangibil, existența unei portocale. Deși era un raționament oarecum șubred, zilele trecute am descoperit că problema este mult mai complicată. În fond, este irelevant ceea ce poate sau nu să facă matematica (deşi ar putea chiar demonstra existenţa unei portocale).
Totul a pornit de la o discuție pe care am avut-o cu prietenul meu, Radu. Ca de obicei, atingem în conversațiile noastre varii subiecte. Subiectele pe care le-am atins în ziua respectivă au fost: natura infinității lui Dumnezeu, Infinitul Absolut, Probabilitate și Posibilitate, Univers și Universuri Paralele, Timp, Conștiință și nenumărate altele de care nu îmi aduc aminte acum.
Desigur, nu pot reda aici întreaga conversație, ceea care ar fi fost ideal, datorită complexității sale și inabilității mele de a face uz de memoria de scurtă durată. Ceea ce pot face, însă, este să încerc a rezuma concluziile la care am ajuns amândoi.
Subiectul infinității, nu neapărat ca și calitate a lui Dumnezeu, m-a fascinat dintotdeauna. Iar când tratezi un astfel de subiect trebuie luate în calcul nenumărate noţiuni. Cu toate astea, trebuie să precizez din start că raţionamentele următoare frizează logica şi matematica obişnuită. Cu alte cuvinte… pentru a vorbi despre Dumnezeu, Infinit, Univers, Conştiinţă, Suflet trebuie să renunţ la noţiunile preconcepute.
Dar înainte de asta… ce este infinitul? Mulți matematicieni consideră că infinitul nu se sfârșește niciodată. Alții consideră că el este, în realitate, finit. Că se încheie, cândva, cu un număr inimaginabil de mare. Un număr atât de mare încât el pur și simplu nu poate fi conceput de mintea umană. Eu, unul, consider că infinitul este infinit. Dar îi înțeleg și pe cei care preferă un infinit finit. Este ceva solid, ceva sigur. Ceva cu care pot lucra în siguranță. Ceva care nu este atât de ireal precum infinitul.
Dar mai exact… ce este infinitul? Universul cunoscut are aproximativ 10 la puterea 80 de particule elementare. Adică 1 urmat de 80 de zerouri. De dragul argumentului:
100000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000000. Este un număr foarte mare…
Un matematician american a întrebat odată pe nepotul său de 9 ani să se gândească la un nume pentru un număr foarte mare. Băiețelul a stat puțin pe gânduri apoi a spus fără ezitare: googol. Acest googol avea să devină denumirea pentru cel mai mare număr cunoscut omului, până atunci… 10 la puterea 100. Adică 1 urmat de 100 de zerouri. Iar aceste număr este mai mare, după cum am specificat mai devreme, decât numărul aproximativ de particule elementare din Universul cunoscut. Dar dacă am umple acest spațiu (Universul cunoscut) cu neutroni până la refuz am obține 10 la puterea 128 de particule. Ceea ce ar fi mai mare decât numărul googol…
Un alt matematician, a replicat cu un alt număr inimaginabil de mare. L-a numit googolplex și l-a definit ca fiind 10 la puterea googol. Acest număr este pur și simplu imposibil de conceput în termeni ai realității curente. Acest număr nu poate fi scris pe hârtie încât ar consuma toată hârtia din lume, înainte de a fi început cum trebuie. Pentru a fi printat de către cel mai rapid computer din lume, la ora actuală, ar fi nevoie de 3,125 înmulțit cu 10 la puterea 85 de ani… în condițiile în care pe secundă se printează 10000000 zerouri. Este pur și simplu imposibil de conceput un asemenea număr.
Și cu toate astea… dacă adaugi 1 la acel număr, obții un număr mai mare decât googolplex. Și o poți ține așa până la INFINIT!
Cu toate astea, tot matematica demonstrează că unele infinituri sunt mai mari decât alte infinituri (vezi Georg Cantor). Iar pentru toate acestea există alte infinituri care nu pot fi bănuite nici chiar de către matematică.
Dar astea sunt doar numerele… ele reprezintă infinitul matematic. Dar infinitul infinit este infinit mai complex decât infinitul matematic(!). Iar acest lucru demonstrează că nu știm mai nimic despre infinitul matematic ori despre infinitul infinit, în comparație cu dimensiunile lor reale. Practic este imposibil să vorbim despre dimensiunea unui infinit, pentru că acesta nu poate fi măsurat.

Dar ce este infinitul? În ceea ce mă privește Infinitul este tot ceea ce este, și dincolo de ceea ce este. Acestea fiind spuse trebuie să introduc un alt concept în această ecuație: noțiunea de probabilitate.
Probabilitatea reprezinta raportul dintre numărul de cazuri favorabile și numărul de cazuri posibile ale unui eveniment oarecare. Dar ce înseamnă acest lucru, vis-à-vis de natura infinitului? Să luăm numărul 17 (matematic vorbind). Care este probabilitatea ca el să apară într-un infinit oarecare? Am spus „infinit oarecare” din cauză că se poate demonstra matematic(după cum am precizat anterior) că există o infinitate de infinituri unele mai mari decât altele. Deci, care este probabilitatea ca el să apară într-un infinit? Din câte îmi dau seama probabilitatea este fie 0 fie 100%. Natura absolută a infinitului nu permite valori intermediare. Trebuie, deci, fie să existe fie să nu existe. Dar nu e atît de simplu. Căci… dacă într-un infinit nu apare nu apare numărul 17, el poate apărea într-un alt infinit. Iar dacă luăm în considerare că orice infinit poate apărea de o infinitate de ori, înseamnă că numărul 17 apare de o infinitate de ori și, în același timp pot exista o infinitate de infinituri care să nu îl conțină. Ori toate infiniturile se subscriu infinitului absolut care conține tot ceea ce este și dincolo de ceea ce este. Prin urmare probabilitatea ca numărul 17 să existe și să nu existe în același timp, într-un infinit oarecare, este 100%(. Mă voi opri cu raționamentul aici, deocamdată.
Se pare că însăși natura Infinitului este paradoxală în sine. Infinitul poate permite o probabilitate de 100% ca un număr să existe și să nu existe în același timp (ceea ce este logic dar absurd).

A venit timpul să introduc un alt concept în ecuație: Universul. Ce este Universul? La fel ca în cazul infinitului, unii cercetători consideră că Universul este finit. Că se termină undeva. Dar unde se termină? Nu știe nimeni. În shimb e mult mai ușor de manevrat un Univers finit decât un Univers infinit. Universul finit are un început și un sfârșit. Este logic, cuantificabil, observabil. Este pe placul minții noastre. Universul infinit este greu de acceptat din cauză că nu poate fi cuantificabil, observabil și trecut prin filtrul logicii(argumentabil, chiar şi aşa).
Într-un Univers infinit (în continuă creștere şi compresie) se produc particule noi într-un ritm inimaginabil. Ce anume condiționează această creștere și această producție? Asta e una din numeroasele întrebări care apar în urma studierii Universului. O altă întrebare care poate fi cel puțin la fel de interesantă, dacă nu chiar mai mult, este: Care este probabilitatea ca în creșterea sa nesfârșită Universul să producă un obiect cu aceeași structură moleculară în repetate rînduri? Mai exact… dacă EU am o anumită structură moleculară finită și cuantificabilă, care este probabilitatea ca exact această structură moleculară să mai apară o dată în nesfârșita expansiune a Universului? Din punct de vedere probabilistic… este posibil. Cu alte cuvinte… într-un Univers Infinit este posibil ca eu să exist acum, și în același timp să mai fi existat unul exact ca mine în trecut, în viitor… sau chiar în momentul în care eu scriu aceste rînduri. Dacă este adevărat… înseamnă că există o posilibitate ca eu să exist acum, în afara EU-lui meu de acum. Cum poate fi posibil așa ceva? Răspunsul este simplu… într-un Univers Paralel. Din acest punct de vedere Universul Infinit este echivalent cu Infinitul Absolut… pentru că Infinitul Absolut cuprinde o infinitate de alte Infinituri. Înlocuind „infinitate” cu „univers” obținem: Universul Absolut cuprinde un univers(infinitate) de alte Universuri. Mai pe scurt e vorba despre Universurile Multiple, despre care auzim din ce în ce mai des. Și pe care fizica cuantică (şi nu numai) începe a le descoperi încetul cu încetul.
Lăsând teoria la o parte oare chiar este posibil așa ceva? EU pot exista în mai multe locuri deodată? Și nu numai eu ci toate lucrurile si persoanele cunoscute mie? Din punct de vedere probabilistic… da. Iar dacă Universul Absolut este echivalent cu Infinitul Absolut (nu văd niciun argument pentru care nu ar fi) înseamnă că aceeași lege a probabilității absolute se aplică la amândouă. Privindu-mă din acest punct de vedere pot afirma că există o infinitate de probabilități (fie 0% fie 100%) ca eu să exist sau nu într-o infinitate de Universuri. Dar fiindcă, în același timp, Toate Universurile se subscriu Universului Absolut, fiind echivalente cu el… nu poate însemna decât un singur lucru. Eu exist și nu exist în același timp. Timp, timp, timp… Conceptul de TIMP este unul deosebit de interesant, despre care se ştiu la fel de puţine lucruri, şi pe care voi încerca să îl abordez pe cât posibil.

Înainte de a discuta despre timp, trebuie să aduc în discuție un alt principiu. De fapt este ideea principală a acestei teorii. Ideea pentru care am purtat această conversație de la bun început.
Dacă Universul este infinit, Infinitul este Infinit… Dumnezeu ce poate fi? Există Dumnezeu? Poate exista Dumnezeu?
Răspunsul acestor întrebări pur și simplu mă depășesc cu mult, într-o manieră inimaginabilă. Cu toate astea voi încerca să aproximez răspunsul folosind un concept omenesc… dar care este cel mai apropiat de natură probabilă a lui Dumnezeu. Este vorba despre Perfecțiune Absolută sau Perfecţiune Perfectibilă.
Această întreagă teorie pleacă de la premizele următoare:
– Infinitul este o stare
– Universul este infinit
– Dumnezeu(nu cel biblic) este perfect
– Universul și Dumnezeu sunt unul și aceași “lucru”

În altă ordine de idei, pentru ca Universul Infinit și Absolut să poată exista trebuie să existe Dumnezeu Perfect, Infinit și Absolut. Trebuie să existe un echilibru perfect, etern și imuabil pentru ca „orice” să existe. Pentru ca totul să existe trebuie să existe un principiu fundamental al tuturor lucrurilor care să le lege şi să le ţină în echilibru.
Dar dacă natura lui Dumnezeu este infinită, și aplicăm aici principiul probabilității absolute, rezultă că există o posibilitate pentru ca Dumnezeu să NU existe. Îmi este foarte greu să explic acest concept, din lipsa unor termeni mai adecvați. Pentru ca Dumnezeu să aibe o natură infinită și perfectă El trebuie, ca principiu infinit, să cuprindă toate posibilitățile posibile și imposibile, probabile și improbabile. ABSOLUT TOTUL. În consecință, natura infinită a lui Dumnezeu trebuie să admită nonexistența Sa. Cu alte cuvinte Dumnezeu, pentru a fi perfect trebuie să existe și să nu existe în același timp. Iar singura explicație pe care o pot găsi pentru acest fapt este că natura lui Dumnezeu se află, cumva, între existență și nonexistență și dincolo de ele. Ori nu poate „exista”(sic!) nimic între existență și nonexistență. Acel spațiu (existent și nonexistent) dintre existență și nonexistență nu conține nimic și conține totul întrânsul. Acest paradox permite existența și nonexistența lui Dumnezeu Absolut în același timp pentru totdeauna. În cadrul Infinitului Absolult orice probabilitate devine posibilitate. Orice posibilitate devine certitudine, iar orice certitudine se repetă la nesfărșit… devenind o infinitate. Dumnezeu se „înscrie” (din lipsă de termeni) în afara existenței și nonexistenței dintotdeauna, în prezent și pentru totdeauna.
Exemplificând… putem spune că există o posibilitate pentru care structura mea moleculară exactă să poată aparea la întâmplare în nesfârșita expansiune a Universului (care expansiune nu poate fi explicată în mod logic, și în urma căreia se creează particule din neant în infinite și complexe combinații). Adică este posibil ca un alt Eu să existe într-un moment sau altul. Dar dacă este posibil, înseamnă că acest lucru se poate întâmpla(și se întâmplă, în virtutea infinității) de o infinitate de ori. Există infinite variații ale mele care fac toate lucrurile posibile și imposibile pe le-aș putea face sau nu. Există până și o posibilitate ca un EU de-al “meu”să scrie exact aceleași rânduri pe care le scriu acum, cu exact aceleași cuvinte și gînduri, și să fie citite de exact aceleași persoane care vor citi aceste idei. Iar fiindcă acest lucru este posibil… el se întâmplă de o infinitate de ori. Totodată, însă, nu pot nega faptul că există o posibilitate pentru ca EU să nu exist deloc, într-un anumit Univers. Pur și simplu, părinții nu se vor fi întâlnit niciodată. Iar eu nu voi fi fost născut în respectivul Univers. Iar dacă acest lucru este posibil, înseamnă că acest eveniment se repetă de o infinitate de ori. Această idee mă conduce la un paradox extrem de greu de explicat și/sau digerat. Dacă ceea ce am spus mai sus este adevărat… rezultă în mod indubitabil că eu exist și nu exist în același timp, în infinitatea Universurilor Infinite. Și tocmai datorită acestei naturi absolute a tuturor lucrurilor este imposibil ca eu să exist și să nu exist în același timp. Mă înscriu în aceeași “sferă” dintre existență și inexistență ca și Dumnezeu. Și nu numai eu… ci absolut totul se înscrie în aceeși sferă (existentă și nonexistentă, sic!) dintre existență și nonexistentă (sic!). Singura concluzie cât de cât “validă” este aceea că existența și nonexistența pur și simplu nu „există”. Dar lucrurile nu sunt nici pe departe atît de simple. Din câte îmi dau seama Natura Divină a lui Dumnezeu nu poate fi concepută de mintea omenească… iar asta e demonstrabil matematic. Prin urmare, de ce ne preocupă atât de mult acest subiect? De ce trebuie să aflăm ce este această Natură Divină?

Dar înainte de asta ideea care transpare din această teorie este că totul se află între existenţă şi nonexistenţă. Cu alte cuvinte ceea ce numim noi “viaţă” nu se înscrie în domeniul a ceea ce numim “a fi sau a nu fi”. Noi, toţi, ne aflăm în aceeaşi stare probabilistică… de conştienţă. Iar ceea ce face posibil acest lucru este Dumnezeu, El fiind fundalul pe care se desfăşoară această manifestare a conştienţei. Mai exact totul este interconectat la cel mai profund nivel al tuturor lucrurilor. Totul este interconectat, dintr-un capăt al Universului (oricare ar fi acest capăt) până la celălalt capăt(iarăşi, oricare ar fi acesta), indiferent de mărime, greutate, densitate sau distanţă. Totul este interconectat printr-o legătură invizibilă şi extraordinară (Natura lui Dumnezeu) care face ca totul să aibe sens şi scop. Dar dacă este adevărat de ce percepem lucrurile în mod fragmentat?
Lucrurile nu se opresc aici, totuşi. Unul din lucrurile pe care nu le puteam explica la vremea respectivă, prin această teorie, este conştiinţa omului. Ce este conştiinţa? Ce este conştientizat şi ce anume conştientizează? Ce este sufletul? Ce este sufletul în raport cu conştiinţa şi viceversa? Cum afectează realităţile paralele conceptul de suflet şi conştiinţă? Ce este, mai exact, această percepţie? Am aflat, în cele din urmă răspunsurile şi am reuşit să le încheg într-o formă cu care mă pot descurca… dar aici mă voi opri.

Ceea ce am scris aici este, în cele din urmă, doar o părere personală şi poate fi înţeleasă de oricine doreşte. Însă, numai pentru mine ea are un înţeles profund şi adevărat.
Pe acei dintre voi care au înţeles fie şi parţial ce am încercat să explic, îi invit să îşi afle propriile adevăruri… căci adevărul ne aşteaptă pe toţi, într-un fel sau altul.”

(2010)

Comments are closed.