Teatrul sau Arta care imbogateste

Mastile actoriei

Mă pot „lăuda” cu multe lucruri pe care le-am făcut în ultima perioadă, dar dintre acestea se remarcă doar câteva, și anume cele care îmi stăruie aprins în memorie și în suflet. În weekend-ul care tocmai a trecut am avut șansa, grație bunului meu prieten Radu, de a asista împreună cu jumătatea mea mai bună la punerea în scenă a unei opere care nu are nevoie de introducere: Otello de William Shakespeare. Pot spune că a fost pentru prima oară când am asistat la un asemenea spectacol și că am rămas pe drept cuvânt impresionat.

Impresiile cu care am rămas în urma acestui eveniment mi-au adus aminte de un articol pe care l-am scris cu un an și ceva în urmă, pe vechiul blog, dar pe care, într-un acces de furie și confuzie, l-am șters împreună cu alte roade ale gândurilor mele. Cu toate acestea, cuvintele, reflecțiile și concluziile mi-au revenit de îndată și am știut că trebuie să depun un efort pentru a învia ceea ce într-un moment de rătăcire a fost aruncat în întuneric.

Îmi voi începe așadar expozeul printr-un elogiu închinat acestei Arte milenare: Teatrul. Ca artă, teatrul s-a remarcat din cele mai vechi timpuri, dar grecii au fost cei care au ridicat-o la rangul pe care aceasta îl merită pe deplin. Faimoasele tragedii grecești se joacă chiar și astăzi, suscitând același interes precum o făceau și în acele timpuri. Este de necrezut, și totuși… se întâmplă. Ce înseamnă această artă a teatrului? Ce a făcut ca ea să se nască și, mai mult, ca ea să îndure vicisitudinile timpurilor și să ajungă până la noi într-o formă aproape intactă?

Ea a supraviețuit până în epoca noastră, dar astăzi ea abia își târâie picioarele, iar puțini, chiar prea puțini, sunt aceia care îi înțeleg rațiunea de a fi. Nu presupun însă a mă număra printre ei, căci eu sunt doar un spectator cu spirit de observație. Ei, Oamenii colosali, sunt cei care trăiesc această artă în mod dublu, ca și cum ar trăi două existențe. Nu îi cunosc personal, dar știu că ei există, trebuie să existe, căci suflarea lor întreține focul acestei arte, chiar dacă nu îi vezi. Mă refer fără îndoială la Actorii care caută și aspiră să devină Actorul Absolut – Maestrul cu o Mie de fețe.

Nu mă înțelege greșit, iubesc toți actorii, dar unii dintre ei sunt altfel, iar ceea ce îi deosebește nu este talentul sau geniul actoricesc, ci tocmai motivul pentru care merg pe această cale a Maestrului cu o Mie de fete.

Mă întorc la grecii din vechime, căci cu ei începe cu adevărat progresul teatrului. Aceștia erau poeți, filosofi, cadre militare, conducători de stat sau oameni obișnuiți. Ce anume aveau în comun toți aceștia? Cred că ceea ce ei aveau în comun era o sete și o dorință inexpugnabilă de a experimenta, de a trăi și de a cunoaște – de a se cunoaște pe sine.

Pentru Actor, teatrul reprezintă, în ultimă instanță, întocmai arta de a se transpune într-o persoană nouă – un nou personaj. Ori acest act al transpunerii presupune un sacrificiu – sacrificiul de sine. Pentru a putea folosi pe deplin o nouă mască, o nouă personalitate și un altfel de caracter, trebuie să fie dispus să renunțe la cea veche. Nu există jumătăți de măsură pentru cel ce aspiră către Absolut. Totul sau Nimic! Arta actorului este una care transfigurează, iar într-un sens ezoteric este o artă inițiatică ce conduce aspirantul către eliberarea de sine, prin moartea-dizolvarea conștientă a persoanei (gr. persona = mască). 

Este un act radical, fără îndoială, unul pe care nu mulți se încumetă să îl facă, chiar și dintre cei care îi bănuiesc semnificația, pentru că el contrazice ceea ce credem că știm despre Om, despre personalitatea și rolul său în lume. Societatea, văzută într-o manieră simplistă, nu este nimic altceva decât o colecție sofisticată de roluri bine definite și pre-determinate. Teatrul, prin contrast, oferă Omului șansa de a păși în afara sferei în care este constrâns încă de la naștere.

Ei, grecii antici, maeștrii de netăgăduit ai filosofiei și ai realizării și cunoașterii de sine, cunoșteau acest lucru. Sunt convins de asta.

Imaginează-ți doar, dacă poți, procesul prin care trece un actor pentru a putea interpreta cu adevărat un rol. Oricare ar fi personalitatea sau trăsăturile sale de caracter, el, actorul, trebuie să renunțe la ele, temporar, și să își asume noul set de trăsături și moravuri, indiferent de convingerile și principiile sale. Cu toate astea, el nu trebuie să se identifice plenar cu această nouă persona, una dintre capcanele subtile ale actoriei, ci trebuie să o poarte ca pe o mască și să mențină constant o legătură cu centrul ființei sale. În acest punct devine ușor de observat faptul că toate măștile pe care le poartă omul, inclusiv cea care s-a format de la nașterea sa, au același caracter. Ele sunt simple măști, pe care le poți da jos și schimba în orice moment. Orice om face asta, de-a lungul vieții sale, în mare parte inconștient, atunci când trece prin diferite încercări care îi schimbă viziunea asupra vieții. Actorul însă o face în mod conștient și, preferabil, cu un anumit scop în minte.

Acest scop nu este altul decât acela al transcenderii limitelor impuse de masca pe care o poartă în mod invariabil orice om. Cel mai înalt stadiu pe care îl poate atinge acesta este stadiul conștienței totale – Actorul Absolut care poate purta orice mască, nefiind însă constrâns de niciuna. Este un gen de eliberare la care putem doar visa, și pe care o putem asemui doar acelei stări iluminate despre care amintesc anumite filosofii orientale.

În viziunea mea, acesta este cel mai înalt folos al acestei arte minunate. Ar părea însă că doar Actorul este cel care beneficiază de cele mai dulci roade ale sale, dar nu este așa. Spectatorul, observatorul pasiv al întregului proces, are șansa și, în viziunea mea, responsabilitatea de a pătrunde cât mai adânc în orchestra trăirilor puse în scenă de către actori.

Spectatorul, prin urmare, poate participa la fel de activ, dar cu un impact poate mai mic, în procesul alternanței măștilor personale. Spun că impactul poate fi mai mic deoarece spectatorul poate să nu fie atât de versat, precum actorul, în arta transpunerii și transfigurării de sine. În orice caz, cerința obligatorie pe care atât Spectatorul cât și Actorul trebuie să o îndeplinească este un deplin și întreg act de conștientizare și implicare volitivă. Altminteri, fără aceste două lucruri, experiența se rezumă doar la un act intelectual, steril, lipsit de substanța sa adevărată.

Aceasta ar fi, în câteva cuvinte, opinia mea despre teatru și arta interpretării. Revenind la Otello, aș putea spune că pe parcursul desfășurării sale am încercat să ating cele pe care le-am descris mai sus, anume conștientizarea și implicarea voită în ceea ce se prezenta pe scenă.

Am căutat să amplific și să interiorizez destrămarea lui Otello și a gloriei sale, disperarea și frustrarea Desdemonei, malevolența crudă a lui Iago și toate celelalte trăiri și sentimente care năvăleau în afara scenei, către spectatori. Privită astfel, opera devine mult mai mult decât o simplă înșiruire de versuri cântate și interpretate în mod dramatic, ea prinde viață și substanță, este înobilată. Privite astfel, opera și teatrul devin purtătoare de experiență și cunoaștere, devin un instrument pe care Omul îl poate folosi pentru a se cunoaște și pentru a-și îmbogăți existența.

 

Comments are closed.