Pact cu Diavolul

3142113160_4bd89a179d[1]

“Visul începe cu un peisaj sumbru, dintr-un oraş pe care nu îl recunosc. Eram un fel de vagabond care umbla pe străzi, însoţit de un altul, la fel de dubios ca şi mine. Acest “eu” nu era eul meu de acum. Era altul cu principii şi moravuri ceva mai… dubioase. Eram un derbedeu, cu alte cuvinte, dar mă simţeam ca “Eu”.
La un moment dat ne aflăm într-un fel de pasaj subteran, lung. Căutam droguri. Nu ştiu de ce aveam impresia că vom găsi aşa aiurea… dar căutam – nu ştiu nici de ce căutam droguri, dar nu eram drogaţi… căutam ceva anume. Deodată, însă, dintr-o crăpătură în zid apare în faţa noastră un individ care, din câte am înţeles, scăpase dintr-un fel de sanatoriu. Avea asupra lui un medicament deosebit de puternic care inducea o stare alterată de conştiinţă. Asta căutam. L-am lăsat să plece nestingherit, dar am păstrat drogul.

Am început să iau medicamentul acela, deşi cel de lângă mine se împotrivea şi era de părere că nu trebuia să fac asta. Nu am ascultat totuşi de el, şi odată ce substanţa aceea mi-a pătruns în organism m-am simţit imediat transportat în alt plan. Mă aflam în acelaşi loc ca şi înainte, dar era altfel. Nu mai erau culori, erau numai umbre. Puteam vedea şi simţi totul, toţi oamenii, toate vietăţile, toate clădirile şi obiectele. Dar erau toate numai umbre. Totul era întunecat, dar cerul, spre deosebire, era de un roşu sângeriu, parcă cuprins de flăcări.
Cu toate astea, nu îmi era teamă. Din contră… mă simţeam excelent. Mă simţeam incredibil de puternic, şi am descoperit că puteam influenţa planul în care mă aflam. Nu eram constrâns de un corp fizic. Mă simţeam mult mai volubil. Şi căutam să enervez oamenii. Intram pe liniile de telefon şi scoteam sunete îngrozitoare. Îmi băteam joc în fel şi chip de oamenii din case şi de pe străzi.

Puteam să intru în mintea lor, puteam să fac ce vroiam. Nu vroiam să mă mai întorc… Dar, în planul de unde scăpasem, corpul meu căzuse la pământ ca şi cum aş fi murit. Cel de lângă mine a încercat să mă readucă la viaţă, îmi acorda primul ajutor, îmi dădea palme şi până la urmă reuşeşte să mă readucă la viaţă. Eu mă simţeam excelent, cum nu mă mai simţisem niciodată, şi eram foarte supărat că m-a adus înapoi.

După acest incident, mă aflam acasă la mine. Dormeam. Când mă trezesc, dimineaţa, constat cu surprindere că în camera mea se aflau două persoane care îmi păreau extrem de dubioase. Un bărbat şi o femeie. Erau demoni. În vis îmi dau seama că sunt “EU”, cel de acum – spre deosebire de cel anterior, când mă simţeam tot eu, dar ceva mai în trecut – dar tot fără aceleaşi principii şi moravuri. Demonii veniseră să mă încerce.

Bărbatul îmi explică faptul că le-am atras atenţia atunci când am pătruns în acel plan existenţial, în acea lume a umbrelor. Mi-a spus că au rămas impresionaţi de activităţile pe care le-am desfăşurat şi de uşurinţa cu care m-am adaptat. Venise cu intenţia clară de a mă recruta în rândurile lor. Dar înainte de asta trebuia să dovedesc faptul că sunt de acord. Pentru asta trebuia să desfăşor un ritual împreună cu femeia, căreia îi vedeam adevărata formă şi era deosebit de dezgustătoare.
Imediat după acel ritual – demonesa se urcă pe mine, în pat, și începe să facă sex cu mine… în același timp, însă, îmi rodea măselele cu dinții ei foarte ascuțiți (era îngrozitor de dureros) – mă trezesc în alt plan, înconjurat de numeroşi alţii. Trebuia să trec printr-o perioadă de “pregătire”, pentru a deveni un demon cu acte în regulă. Iar această pregătire consta într-o serie de antrenamente ce se desfăşurau într-un râu. Din câte îmi dădeam seama era râul care despărţea cele două lumi. Lumea viilor şi lumea Morţilor. Spre surprinderea mea, însă, mă descurcam excelent la acele antrenamente. Mi se părea deosebit de simplu şi lipsit de efort, acolo unde altora li se părea imposibil. Nu am reuşit să reţin în ce constau acele antrenamente. Dar ştiu că aveam rezultate extraordinare, comparativ cu ceilalţi.
La sfârşitul pregătirii am fost informat că mi se va acorda un rang în ierarhia superioară a demonilor, datorită rezultatelor mele excepţionale. Eram demon cu acte în regulă, şi mi se oferise un fel de “post” de general. Comandam legiuni de demoni. Şi în această funcţie mă descurcam în mod admirabil, ceea ce a atras după sine invidia altor demoni. Nu a durat foarte mult, până să înceapă să plănuiască împotriva mea. Eu vedeam ceea ce aveau ei de gând, nu ştiu cum, dar îmi dădeam seama. De asta şi de altele. Astfel că evitam cu uşurinţă capcanele lor.
Eu, ca demon, eram un fel de general, după cum am spus. Iar deciziile strategice se luau într-un mod foarte straniu. Fiecare comandant poseda o tablă de marmură neagră, asemănătoare uneia de şah, dar complet neagră, pe care se află nişte piese din metal, ca nişte monezi. Acele piese reprezintă legiunile pe care le comandam.
La un moment dat, mă aflam împreună cu alţi generali şi ne confruntam cu o dilemă de natură strategică. Eu cunoşteam soluţia, căci era, oarecum, evidentă pentru mine, dar ei se învârteau în jurul ei fără rost. Sătul şi aproape plictisit propun soluţia celorlalţi. Dintre cei care se aflau acolo, am “remarcat” doi dintre ei. Un demon de rang foarte înalt şi o demonesă. Soluţia mea presupunea mutarea pieselor de pe tablelel fiecăruia, căci ele erau toate interconectate, cumva, astfel încât noi să ieşim în avantaj, eu cu precădere – faţă de un adversar despre care nu ştiu nimic, şi nici nu mă gândisem la momentul respectiv, era cumva firesc. La un moment dat, însă, demonul de rang înalt, pe care îl percepeam a fi şi foarte bătrân, mută o piesă de pe tabla sa, piesă care îl reprezenta pe el, şi atacă o piesă de pe tabla mea, piesă care mă reprezenta pe mine.

Fiecare dintre noi avea pe tablă o piesă care îi reprezenta esenţa, iar acea piesă era legată prin fire tainice de însăşi fiinţa noastră. Ceea ce a făcut demonul acela a fost să mă pună într-o situaţie asemănătoare unui “sah-mat”. Iar acest lucru, deşi era o practică des-întâlnită printre strategii de rang inferior, drept pentru care nu mă aşteptam la ea, însemna sfârşitul meu care se apropia. Demonul dobândise toate atribuţiile mele, legiunile mele de demoni, iar în scurt timp avea să dobândească şi sufletul meu. Cu toate astea nu îmi pierdusem cumpătul. Ridic privirea şi mă uit la cei din jurul meu. Priveau toţi înspre mine şi am înţeles pe loc complotul care se pusese la cale, precum şi contribuţia fiecăruia.
Dar, la un moment dat, mă uit din nou spre tabla mea, şi observ că piesele au fost mutate, ţinând cont de faptul că mutările nu se iau înapoi… sunt definitive şi irevocabile … însă piesele se mutaseră, în favoarea mea. Nu mai eram în pericol, iar demonii din jurul meu erau consternaţi şi deosebit de încurcaţi. Am hotărât atunci, că ar fi mai înţelept pentru mine să îmi iau tălpăşiţa de acolo. Deşi nu era un lucru uşor. Cumva, intenţiile mele au devenit evidente pentru ceilalţi astfel că demonul bătrân mă ameninţă. Dar nu putea să mă oprească şi nici nu aveau voie să îmi facă rău – nu ştiu de ce. Reuşesc să fug, dar nu înainte de a atrage pe urmele mele legiuni întregi de demoni.
Cumva, reuşesc să scap de urmăritori şi ajung la râul în care s-a desfăşurat antrenamentul meu, înainte de a deveni demon – nu îmi aduc aminte de coordonate temporale, nu îmi aduc aminte să mă fi gândit la timpul care trecuse – şi sar în el, fără intenţia de a ajunge pe partea cealaltă. Mă las dus de râu, înotând fără greutate. Urmează apoi o cascadă extrem de înaltă… cad în apă, şi ies la malul din apropiere, complet nevătămat. Observ în apropiere nenumărate fiinţe care încearcă în zadar să se caţere pe peretele cascadei, dar fiindcă nu reuşesc, căci apa îi împinge înapoi, plângeau, strigau şi se tânguiau. Mi se parea ironic. Mă gândeam că poate erau fiinţe care nu au trecut de antrenamentul acela, prin care am trecut şi eu, iar apa i-a aruncat aici.
Mi-am continuat drumul şi în cele din urmă am scăpat, revenind în planul fizic – deşi nu ştiu cum.

Revenind în planul fizic, simțeam că eram “EU” de acum, cu aceleaşi moravuri şi principii, dar cu ştiinţa lucrurilor pe care le-am săvârşit într-un trecut “îndepărtat” – nu îmi pot imagina cât de îndepărtat – dar de care încercam să uit, mă trezesc într-un fel de avion. E mai mare, mai spaţios decât un avion normal. Oamenii stau în picioare dar sunt şi scaune şi hublouri. Eu eram împreună cu încă doi prieteni. Stăteam pe scaune, toţi trei. La un moment dat ajunge spre noi un zvon cum că, undeva în compartimentele din faţă va avea loc un concert susţinut de un artist extrem de talentat şi apreciat… dar concertul era doar pentru copii.
Eu eram hotărât să ajung acolo şi mă prefac pe loc în copil… nu ştiu cum sau de ce aveam abilitatea asta. Reuşesc să intru nestingherit, împreună cu ceilalţi doi, copii şi ei şi ne îndreptăm spre primul rând. Erau mulţi alţi copii în jurul nostru, iar în faţa noastră era o scenă. Acolo era un bărbat, cel care avea să susţină concertul… numai că el nu se pregătea de concert ci de plecare.
Apoi am senzaţia clară că noi 3 trebuie să îl urmăm. Întrucât eram în aer, am fost paraşutaţi, dar nu cădeam… ci pluteam liniştiţi spre sol, ca şi cum nici nu am fi avut nevoie de paraşute. Dar fiindcă eram singuri, bărbatul acela nu era cu noi, paraşutele noastre planau ca şi ghidate spre o destinaţie anume.

Odată ajunşi cu bine la sol, nu am întâmpinat niciun fel de greutate, am fost primiţi de un om în vârstă, un fel de majordom, care ne spune că domnul acela ne aşteaptă. Ne conduce, apoi, printr-un fel de hambar vechi şi aflat în paragină. Aici ne roagă cu politeţe să urinăm, toţi trei, în nişte urinale ruginite, vechi. Ne conformăm fără prea mare bătaie de cap, situaţia era suficient de inedită încât să nu ne preocupăm de detalii.
Ne conduce pe urmă spre casa bărbatului. Constat, cu surprindere, că acea casă este identică cu casa bunicilor mei. Ne conduce în curte, unde ne aşezăm pe o bancă. Mie mi se părea foarte straniu şi aveam impresia că este o iluzie. Eram convins că şi prietenii mei văd fiecare altceva. I-am rugat, prin urmare, să îmi descrie ceea ce văd în faţa ochilor. Mi-au descris, spre nemărginita mea surprindere, exact ceea ce vedeam şi eu. A trebuit să conchid că nu era o iluzie şi brusc m-am simţit cu musca pe căciulă… căci îmi aminteam de trecutul meu agitat – a se citi demonic – şi bănuiam că are legătură cu asta.

La un moment dat, apare printre noi o femeie. Nu a venit de nicăieri, pur şi simplu era acolo. Nu se sinchisea nimeni de prezenţa ei… dar eu ştiam cine era. Eu îi vedeam adevărata faţă. Era o demonesă. Venise pentru mine. Dar am tăcut.
Am început să mă plimb prin curte şi am constat că nu era populată de păsările bunicilor mei ci de nişte vietăţi foarte stranii. Multicolore, cu forme ciudate… dar deosebit de frumoase. Nu le pot descrie deoarece nu mi le puteam aduce aminte, în dimineaţa imediat următoare. Nu mai reţin decât câteva forme vagi şi multicolore. Dar simţeam că sunt foarte timide. Erau deosebit de frumoase, dar extrem de timide în preajma altora, deoarece erau foarte rare iar ele, vietăţile, erau conştiente de unicitatea lor. Tocmai de aceea se fereau de cei din jur. Dar de mine nu le era teama… în mod straniu. Nici eu nu le vroiam răul, în mod evident. Îmi plăceau nespus de mult.

În ceea ce priveşte gazda noastră, bărbatul acela, era ocupat, pregătea ceva. Nu l-am întrebat de ce casa sa era identică cu casa bunicilor mei. Dar în acelaşi timp, demonesa îmi pătrunde în minte şi începe să mă convingă să îmi accept trecutul, să accept faptul că sunt un demon. Îmi spunea că trebuie să mă reântorc, iar dacă o voi face voi fi mai puternic ca niciodată, voi deţine o putere extraordinară şi nu mi se va mai împotrivi nimeni. Dar eu nu mai vroiam să aud de demoni şi nici de ofertele ei.
Cei din jurul meu nu auzeau ce îmi spunea ea, căci totul se desfăşura în mintea mea. Dar la un moment dat, sătul de rugăminţile ei mă întorc către acel bărbat şi îi spun: “Mă duc să vizitez via!”. Deoarece casa bunicilor mei este construită pe versantul unui deal, iar via se află deasupra casei, despărţită de două rânduri de garduri înalte de curtea casei, era imposibil de văzut de acolo unde ne aflam. Prin urmare, prin aceste cuvinte îl înştiinţam, oarecum mascat, de faptul că ştiam că acea casă era casa bunicilor mei, iar eu eram “oaspetele” principal. Ştiam că mă adusese acolo căci mi se pregătise ceva anume. Şi totodată, vroiam să scap de acea demonesă care nu îmi lăsa gândurile în pace.

Bărbatul se întoarce spre mine şi îmi spune ferm: “Trebuia să ceri voie!” Apoi se întoarce către demonesă şi discută aprins despre ceva. Nu înţeleg despre ce. Se ceartă scurt apoi se întoarce iarăşi către mine şi spune: “Da. Sigur că poţi vizita via.”

Ultimul lucru pe care mi-l amintesc şi pe care l-am notat în jurnal, este faptul că urc treptele săpate în pământ şi mă îndrept spre via din deal…”

2009, toamna

Comments are closed.