[Studiu] Jackson Pollock

Jackson Pollock

Închid ochii.

Este târziu, poate în jurul asfințitului după cum pătrunde lumina printr-o fereastră de undeva în spatele meu. Mă aflu într-o galerie de artă și sunt complet singur. Pereții sunt gri, dar nu îmi atrag atenția prea mult. Stau pe o băncuță comodă, din lemn, în fața unei picturi de Jackson Pollock, pictură care de altfel era singura din întreaga galerie.

De îndată ce îmi arunc ochii asupra pânzei, întregul corp mi se umple de o repulsie pe care cu greu mi-o pot conteni. Nu am știut niciodată de ce se întâmplă asta, iar acum trebuie să depun un efort doar pentru a o privi. Îmi aduc aminte că Andreea, prietena mea, este o admiratoare a acestui stil de pictură. Fiecare cu gusturile sale, presupun, dar ceea ce mă interesează însă în mod special este motivul pentru care îmi displace atât de profund.

O privesc îndelung, încercând să îi pătrund misterele.  În cele din urmă mă ridic și mă apropii de pictura odioasă. Mirosul înțepător îmi spune că este o vopsea proaspătă, poate a fost chiar ieri pictată. Ridic un deget, îl proptesc în într-un punct și încep să îl mișc aiurea, fără sens, împrăștiind vopseaua galbenă. Sacrilegiu? Poate, dar am nevoie să înțeleg ce se ascunde în spatele acestui tablou. El spune în mod cert o poveste, dar e o poveste care îmi displace într-un mod pe care nu îl înțeleg.

Mi-l imaginez pe Pollock împrăștiind vopseaua cu furie. De ce furie?

În stânga mea se află întinsă pe podea o pânză generoasă, iar în fața ei descopăr de îndată șapte găletușe de vopsea, dipuse în spectrul ROGVAIV, însoțite de o a opta: vopsea neagră. Realizez acum că era inevitabil să ajung aici, deși nu mi-am propus asta în mod expres. Mă tentează un gând rătăcit să îmi schimb costumația ca să nu mă pătez, dar este fără sens și aleg să îl ignor, cu toate că nu mi-ar fi luat mai mult de o fracțiune de secundă pentru a opera schimbările necesare. Pur și simplu nu îmi pasă. Cu cât însă mă gândesc mai mult la asta, cu atât realizez că este chiar foarte important.

Mă schimb pe loc într-un frac negru, de cea mai fină calitate. Pantofi, șosete și lenjerie din bumbac, cămașă albă și papion din mătase roșie. De dragul aparențelor, o oglindă își face apariția în dreapta mea pentru a-mi verifica costumația. Nu sunt extraordinar de pretențios, dar mă simt foarte bine, chiar comod și neobișnuit de lejer. Firește că toate sunt croite perfect pe dimensiunile mele. Pregătirea scenei pare un fragment dintr-o caricatură…

Mirosul de vopsea îmi aduce aminte de ceea ce urmează să fac. Mă apropii de pânza goală, și mă așez reverențios în fața ei, în timp ce tabloul din dreapta mă sfidează.

Am emoții. Sunt tentat să spun că nu știu de ce, dar știu mult prea bine. Aleg culoarea roșie și ridic pensula îmbimbată cu vopsea în aer. O picătură mare își croiește drum către albul imaculat al pânzei, ceea ce înseamnă că de aici înainte nu mai există cale de întoarcere.

Ridic brațul și, dintr-o mișcare bruscă din încheietură, fac să răsară prima dâră de vopsea. Mi se pare grotesc, fără sens sau noimă, dar abia acum îmi pică fisa cu adevărat. Lipsește ordinea, structura; lipsesc liniile fine, contururile delicate și migăloase. Repulsia mea este firească, cu atât mai mult cu cât ceea ce se află în spatele ei nu este altceva decât nevoia mea obsedantă de ordine și control, de linii și directive clare, de structură și organizare.

Pentru a putea completa tabloul din fața mea, trebuie să renunț la toate acestea. Trebuie să calc cu un bocanc de fier peste aceste caracteristici neatinse până acum, dar atât de dragi mie. De ce ar trebui totuși să o fac? Întrebarea este inutilă, dar ea servește drept obstacol în speranța că mă voi opri din a duce acest demers până la capăt. Frumosul. Frumosul este ceea ce lipsește aici. Arunc o privire tabloului lui Pollock, și nu văd nimic frumos în el… nu văd nimic altceva în afară de propria mea urâțenie, propria mea diformitate.

Unde pasărea lui Brâncuși îmi evoca înălțarea sufletului, aici nu găsesc decât disperare, frustrare și angoasă. Da, angoasa este sentimentul pe care îl simt cel mai puternic acum. Frica de a ceda în fața angoasei, în fața neliniștii sufletului, este sfâșietoare. Ordinea, frumosul și armonia ascund toate acestea. Există ordine, frumos și armonie, fără îndoială, dar în spatele lor se află, cel puțin pentru  mine, un adânc imposibil de aproximat și de controlat.

În măruntaiele acelui tablou se află diformitatea omului, tot ceea ce poate fi mai lipsit de formă și mai ignobil. Dincolo de contururile fine și formele prelucrate ale frumosului se află haosul, dezordinea, infernul. De unde toată această nevoie de ordine și frumos? Există frumos, așa cum spuneam mai devreme, dar cred că ne ascundem în spatele lui. Nu ne plac imaginile care ne reflectă hidoșenia. Cel puțin mie nu îmi plac.

Lucrurile sunt simple acum. Era doar o chestiune de timp. Revin la pânza mea ușor dezvirginată și încerc să îmi imaginez cum ar fi dacă mi-aș dezlănțui mâinile asupra sa. Ideea însă mă face să mă amuz, din moment ce chiar acum mă aflu în interiorul imaginației mele.

Mă simt totuși ciudat. Întotdeauna mi-am dorit să pictez, să fiu un artist genial, poate chiar unul neînțeles, dar mi-a lipsit talentul. E o constatare atinsă de un vag sentiment de tristețele și nostalgie. Pentru tabloul lui Pollock însă nu trebuie să fii un desenator strălucit, ci trebuie să fii dispus să te recunoști pe tine, dincolo de formele și liniile frumoase pe care te străduiești să le trasezi mereu și mereu.

Iarăși trag de timp. Aproape că a devenit un tic nervos, pentru mine, să mă adâncesc în fel și fel de considerații, când soluția sau explicația cea mai simplă se află chiar sub nasul meu.

Unde opera lui Brâncuși e o continuă strădanie de a atinge absolutul, aici e vorba despre cu totul și cu totul altceva. Se simte. Deși, dacă stai bine să te gândești, diferențele sunt doar de percepție, conceptuale. Absolutul este și aici, dar este privit din cealaltă parte a oglinzii.

În cazul meu, oglinda este pânza iar vopselurile sunt părți din mine însumi. Curioasă constatare. Realizez cu interes că transpunerea mea directă în obiectul studiului devine o temă recurentă.

Pentru a pătrunde cu adevărat în această artă a transformării trebuie să fii dispus să renunți, să te sacrifici pe tine însuți pe altarul sacrului. Citeam pe undeva, nu mai țin minte unde, că omul nu creează cu adevărat, el doar imită. Afirmația este parțial adevărată. Simt că omul poate atinge instanța de creator absolut, dar numai și numai când, prin depășirea limitelor interioare, atinge acea esență a absolutului, a propriei sale existențe. Acest „absolut” însă este un concept destul de vag și dificil de adresat.

Iată-mă așadar în fața pânzei mele. În aer se simte o tensiune subtilă, abia perceptibilă. Știu ce urmează, dar nu mai simt aceeași repulsie ca la început, ci mă încearcă sentimente de curiozitate și nerăbdare. „Oare voi reuși?” „Oare voi înțelege cu adevărat?” Întrebările apar în mintea mea, fără invitație, dar nu stăruiesc multă vreme.

Mă așez din nou în fața cutiilor de vopsea și le analizez cu meticulozitate. Au dimensiuni standard, sunt argintii, nepătate, și lipsite de marcaje. Pensulele au mânerul dintr-un lemn a cărui proveninență nu îmi suscită curiozitatea, sunt finisate și lăcuite. Este interesant de observat faptul că am simțit nevoia să le plasez la distanțe egale de 30 de cm, unele față de altele cât și față de pânză. Pensulele sunt așezate în aceeași direcție (stânga), și sub același unghi de înclinație.

Nu insist prea mult asupra pregătirilor. Scot pensula din cutia cu vopsea neagră și împrăștii o dâră generoasă pe pânză albă presărată anterior doar cu câteva puncte roșii, din loc în loc. Sunetul mă surprinde în mod neașteptat, ca și cum el singur ar fi martorul ispravei mele. Undele sonore se îndepărtează ducând din ce în ce mai departe ecourile gestului, în timp ce eu aștept nemișcat, curios.

Trebuie să recunosc că nu e o senzație rea. De la prima zvâcnire de braț simți un soi de libertate crudă, moment în care începi să te gândești că s-ar putea chiar să fie distractivă povestea. Pun pensula mânjită cu vopsea neagră la loc, și o scot pe cea din cutia cu vopsea albastră. De această dată dâra este și mai vârtoasă. Înmoi din nou pensula în cutia cu vopsea albastră și încep să o mișc ghidat de nimic altceva decât de instinct. Am făcut puncte, curbe, cercuri și spirale, dar și zig-zag-uri, mâzgălituri și împrăștieri. Culorile le alternez și le amestec până ce în final toate formele se estompează unele în altele.

Încerc pe cât posibil să renunț la dorința mea aproape de necontrolat de a institui un soi de ordine în acest proces, dar lucrurile nu mai sunt la fel. Gustul mișcării și absența constrângerilor de formă sunt eliberatoare și nu te poți sătura de ele.

În sfârșit înțeleg despre ce e vorba cu adevărat aici. Departe de a fi un sentiment înălțător, este o senzație care te aduce mai aproape de tine și te ajută să te recunoști și să te accepți, cu toate slăbiciunile și defectele tale, cu toate lipsurile și haosul inerente vieții umane.

Continui să mă dezlănțui deasupra pânzei care dezvăluie din ce în ce mai puține pete albe.

În cele din urmă mă opresc și mă uit cu interes la rezultatul „dezlănțuirii” mele. Îmi displace în continuare, dar o privesc altfel acum. Mă simt foarte aproape de fiecare pată și dâră. Îmi recunosc gândurile și rătăcirile, slăbiciunile, dar și punctele tari. Insist asupra faptului că nu este un sentiment înălțător, ci unul „adâncitor”.

Întorcându-mi privirea spre tabloul lui Jackson Pollock constat că încă nu îmi place, dar poate că nici nu trebuie să îmi „placă”, ci încep să întrezăresc că rolul său este să mă facă să mă recunosc pe mine.

Mai departe îmi rămâne un singur lucru de făcut. Un lucru pe care mi l-am imaginat deja de multe ori până acum, dar căruia încă nu i-am acordat atenția cuvenită.

Ceva mai sus vorbeam despre un anumit frac negru. Motivul pentru care menționez acest lucru este faptul că pe parcursul acestui studiu am simțit nevoia constant de a mă „murdări” cu vopsea, de a-mi distruge „costumația”. Această nevoie se reflectă în dorința noastră, a mea, de a păstra o aparență armonioasă, frumoasă, pentru a nu trebui să facem față incertitudinii.

Ridic cutia cu vopsea roșie, aceeași cu care am început operația, și îi vărs conținutul peste  hainele, fața și mâinile mele. Continui în aceeași manieră și cu celelalte cutii. Senzația corporală este destul de neplăcută, dar nu contează prea mult. Oglinda își face din nou apariția în dreapta mea. Profit de ea și observ că arăt ca un curcubeu zdrențuros, o caricatură de om. Abia acum observ că sunt mult mai aproape de realitatea existenței mele.

Mulțumesc.

2 thoughts on “[Studiu] Jackson Pollock

  1. Nu am simțit nevoia să scriu mai mult. Ar fi interesant dacă ai scrie tu continuarea, în viziunea ta, sau, din contră, o altă viziune asupra subiectului. 🙂

    Mulțumesc pentru vizită.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *