[Studiu] Pasare in vazduh – Constantin Brancusi

Constantin Brancusi - Pasare in vazduh

Acest articol marchează începutul unei serii de studii [experimentale] dedicate dezvoltării și aprofundării sensiblității, imaginației și capacității de concentrare.

Am ales pentru acest prim studiu, sculptura „Pasărea în văzduh” (1923) una dintre lucrările mele favorite ale sculptorului de geniu, Constantin Brâncuși. Încă de când am pus ochii pe liniile și curbele sale sublime, am știut ce reprezenta cu adevărat. Era fără doar și poate o pasăre, dar era mult mai mult decât atât. Era o expresie a mișcării sufletului omenesc.

Ar fi fost ideal să pot admira această operă în realitate (poate chiar să o și ating), dar cum nu pot face asta, nu îmi rămâne decât să recurg la imaginație. Slavă Domnului, se găsesc suficiente imagini pe internet astfel încât să îți faci măcar o idee de ansamblu asupra lucrării. Pornind de la această idee, eu încerc apoi să reconstruiesc întreaga lucrare în mintea mea, într-un veritabil atelier ermetic, pentru a o îmbogăți mai departe cu tot felul de senzații.

Când lucrarea este așezată ferm în mintea mea pot începe să reflectez asupra ei, ca și cum m-aș afla în fața exemplarului real. Contează atât de mult ca obiectul în sine să se afle fizic în fața ta, ca să poți contempla asupra sa? Sunt înclinat să cred că nu contează atât de mult, cu atât mai mult cu cât intuiesc că Brâncuși ar fi vrut ca lucrările sale să reprezinte porți către adâncimile sufletului omenesc. Altminteri, poate avea arta alt rol mai sublim sau mai nobil decât acesta?

Revenind așadar la sculptura mea imaginară, și având în vedere că este o lucrare de-a lui Brâncuși, unul dintre cei mai îndrăgiți mentori spirituali ai mei, atelierul meu imaginar trebuie să fie unul care să nu îmi distragă atenția și să îmi permită să reflectez neinfluențat de factori externi.

Pentru acest studiu am ales o cameră simplă, cubică, fără uși și ferestre, cu pereți ce emit o lumină slabă, neutră. În mijlocul camerei, pe un piedestal din marmură neagră cu o înălțime de aproape un metru, se află sculptura „Pasărea în văzduh”. Este luminată discret, dar suficient de mult încât fiecare latură, fiecare unghi și ficare curbă să se scalde într-o lumină blândă. În fața acesteia, la nici un metru distanță, se află un scaun simplu din lemn de tec, cu spătar. Pare a avea o anumită vârstă, dar constituția sa solidă te face să nu te îndoiești de rezistența sa.

Nu mă așez de la început pe scaun, ci încep să dau târcoale sculpturii. O analizez, o măsor din priviri și sunt conștient de importanța și de gravitatea momentului. Mă încearcă diferite emoții și senzații. Printre ele regăsesc emoția necunoscutului, emoția sacrului, diferite sentimente de neîncredere. Încec să mă eliberez de ele, ca să mă pot concentra asupra studiului.

Aerul este curat și proaspăt, ca și cum doar cu câteva momente înainte ar fi fost închise ferestrele nonexistente. Nu mă deranjează absența luminii naturale, deși, dacă stau bine să mă gândesc, nu ar strica totuși niște ferestre. În jurul meu, apar de îndată patru ferestre largi, dispuse simetric. Lumina naturală pune mult mai bine în valoarea liniile unduioase ale sculpturii. Nu mă uit pe fereastră, știind că aș putea fi oriunde. De afară însă, se aude foșnetul frunzelor, fâlfâitul de aripi al unei păsări singuratice și poate chiar și susurul unui izvor, undeva în depărtare.

Eu sunt îmbrăcat simplu, cu o pereche de pantaloni din in și o cămașă subțire, albă, încins la mijloc cu o curea subțire din sfoară împletită. Podeaua este caldă și plăcută la atingere iar eu sunt desculț.

Îmi îndrept în sfârșit atenția asupra sculpturii. Blocul din marmură neagră este lustruit perfect, și mă gândesc că l-aș putea confunda cu ușurință cu un bloc din obsidian. De ce nu ar fi chiar din obsidian? Este plăcut la atingere, fin, și lustruit până la a reflecta totul în jurul său, întocmai ca o oglindă întunecată. Alegerea sa nu este una întâmplătoare. Culoarea neagră, în special obsidianul negru, mă ajută să mă concentrez.

Așezată deasupra blocului, fix la intersecția diagonalelor suprafeței superioare, se află „Pasărea în văzduh”. Între blocul de obisidian și sculptura în sine se află un scoclu de piatră asupra căruia nu zăbovesc prea mult.

Mă apropii de ea să o văd de aproape. Este uimitor de strălucitoare! Nu pot decât să îmi exprim uimirea față de nenumăratele ore pe care maestrul Brâncuși le-a petrecut lustruind marmura galbenă pentru ca aceasta să devină netedă ca o oglindă. Asta este ceea ce mă surprinde cel mai tare, strălucirea sa vie.

Îndrăznesc în cele din urmă să o ating. Este foarte fină la atingere, aproape că mâna îmi alunecă de pe ea. Îmi plimb degetele în lungul său, urmărind cu atenția curbura sa. Ajung în  sfârșit în vârf și simt o imensă plăcere și bucurie. Să poți atinge o lucrare peste care un om atât de mare și-a lăsat amprenta, energia și sufletul este o senzație inestimabilă. O cuprind cu ambele mâinile și o măsor din loc în loc, ca și cum aș încerca să îi memorez proporțiile. Nu e o idee rea.

Închid ochii și îmi plimb mâinile în lungul și în latul său. Oare ce simțea Brâncuși atunci când o mângâia așa cum o mângâiam și eu acum?

Odată ce simțurile îmi sunt îndestulate, mă așez pe scaun și încep să o privesc cu adevărat. Primul lucru pe care îl percepi este fără îndoială forma sa sublimă. Aproape că nu te poți sătura să o privești din toate unghiurile și în toate luminile. Pur și simplu te hipnotizează.

Trecând dincolo de forma sa, încep să mâ gândesc la ce poate însemna, la ce reprezintă și simbolizează. Primul aspect care te tentează este să încerci să te gândești la ce a vrut să transmită sculptorul prin această lucrare, dar trebuie să reziști. Scopul ultim al artei este ca aceasta să îndemne la reflecție, contemplare, adâncire. Nu vreau să știu ce a vrut Brâncuși să realizeze, pentru că lucrarea în sine, pentru artist, este un proces de vindecare ale cărui conotații sunt relevante numai pentru artistul însuși. Sigur, există acei „artiști” care crează doar de dragul de a crea, dar aceea nu este artă adevărată…

Arta trebuie să fie o transfigurare, o transformare sau o distilare a chintesenței sufletului artistului. Artistul absolut, cel pentru care a crea este un act sacru, poate crea numai în măsura în care opera sa reprezintă o vindecare a unei răni din adâncul sufletului său. Asta înseamnă că arta este un mijloc prin care omul se poate vindeca pe sine…

Adâncit în considerații, constat după o vreme că mintea mea începe să rătăcească și îmi propun să revin la studiul meu.

Este totuși o sculptură neobișnuită! îmi spun în timp ce o cântăresc din privire. Seamănă cu o pasăre, dar această pasăre mă duce mai degrabă cu gândul la sufletul omului care năzuiește să se înalțe pe culmi din ce în ce mai înalte. Dezvoltând mai departe această idee, nu pot decât admite că sculptura mă reprezintă pe mine însumi. Simplitatea zguduitoare a formelor sale pătrunde încetul cu încetul în conștiința mea și realizez că, așa cum sculptorul îndepărtează materialul în exces, mergând până la a reduce totul la absurd, tot așa și eu trebuie să îmi sculptez sufletul, pentru a îndepărta surplusul, pentru a-i reda simplitatea.

Această simplitate există dintotdeauna acolo, o simțim, dar o învăluim în tot felul de structuri de care credem că avem nevoie, când ele nu sunt decât „de formă”. Iată, această pasăre în văzduh îmi demonstrează cât de superflue sunt toate lucrurile pe care eu de obicei le credeam a fi importante și de care credeam că am nevoie. Pentru a te înălța nu ai nevoie nici măcar de aripi

Acum înțeleg. Simplitatea este cheia încercărilor mele din această perioadă. Pentru a putea transcende condiționările de formă, trebuie să îmi regăsesc simplitatea, să renunț la ceea ce  nu îmi este util până când rămân doar cu ceea ce este esențial – mișcarea. Această mișcare este cheia întregii lucrări, căci ea te trimite în mod inevitabil către ideea de flux. Totul e în mișcare. Pasărea, camera, eu, Universul, lumea întreagă, totul se află într-o mișcare perpetuă.

Fascinant. Îmi acord câteva momente ca să mă pot bucura de aceste senzații.

* * *

Sunt foarte fericit că am putut ajunge până aici, cu atât mai mult cu cât aveam nevoie de aceste reflecții. Un aspect interesant este faptul că am realizat acest studiu în două reprize. Am început acest articol seara trecută, la ora 22. Pe la miezul nopții am realizat că nu mai puteam continua. Ceva mă împiedica să îl scriu. Astăzi am realizat că ceea ce mă împiedica erau propriile mele temeri. Nu făceam decât să amân inevitabilul.

Iată-mă așadar la sfârșitul acestui studiu. „Pasărea în Văzduh” îmi este mult mai dragă acum, mă simt mult mai aproape de ea și nu pot decât să fiu recunoscător maestrului Brâncuși pentru această lucrare deosebită. Nu mai este o simplă bucată de material, ci este o parte din mine, o veritabilă expresie a sufletului meu.

Atelierul meu și-a servit scopul așa că nu îmi rămâne decât să înlocui toată scena (nu înainte de a pune sculptura la loc de cinste, într-un locșor special al minții mele) cu un peisaj natural idilic și să mă relaxez liniștit pe o pajiște, adâncit în contemplație.

Mulțumesc.

14 februarie 2013

4 thoughts on “[Studiu] Pasare in vazduh – Constantin Brancusi

  1. Seamana cu Naikan ,arta japoneza a introspectiei si gratitudinii .Mai exact prin acest eseu cred eu , incerci sa raspunzi la intrebarea : Ce am primit de la altii?
    Aceasta metoda ajuta la : practicarea ATENTIEI, a RECUNOSTINTEI, a COMPASIUNII, a DARUIRII,
    Este un exercitiu introspectiv prin admirarea unor lucrari de sculptura , aici in speta
    „Pasărea în văzduh” a lui Constantin Brancusi .
    Modul in care se practica mi se pare foarte interesant. Ceea ce nu imi place foarte mult este ca se insista numai pe exploatarea experientelor placute , pozitive , si mi se pare important sa poti intra in contact si cu o experienta negativa pentru a te ajuta sa intelegi anumite lucruri. Situatiile negative iti pot oferi perspective interesante si iti pot permite sa inveti si sa evoluezi.
    Felicitari , Andrei 🙂

    • Bună, Doinița!

      Îți mulțumesc pentru vizită și apreciere. Știu la ce te referi când vorbești despre experiențele negative și am în vedere un studiu viitor dedicat în mod special acestui subiect (voi alege o lucrare care îmi displace în mod special). În ceea ce privește studiul de față, pot spune că am avut o singură emoție „distructivă”. La sfârșit am simțit o nevoie puternică de a sfărâma sculptura imaginară după care aveam să mă adâncesc în câteva considerații și asupra acestui aspect. Inițial am decis să nu explorez această direcție în articolul de față, dar observațiile tale sunt juste și m-au ajutat să realizez că puteam foarte bine să o fac. Este un experiment nou pentru mine, dar învăț din mers. Îți mulțumesc din suflet!

      Nu am auzit de această artă – Naikan – până acum, dar sună foarte interesant!!

      Pe curând!

  2. Frumos articolul.

    Intamplator (sau… nu?) chiar ieri, intr-un atelier despre isihasm, Vasile Andru vorbea despre aceasta sculptura, relatandu-ne un dialog dintre criticii vremii si Brancusi. Acesta, intrebat de ce si-a denumit astfel sculptura, desi nu seamana cu o pasare, a raspuns: Eu nu sculptez pasari! Doar zborul….

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *