Despre miracolul vietii sau dilema unui Adept modern

Omul Vitruvian

Pentru cea mai mare parte a ultimilor zece ani eu am trăit adâncit în sufletul meu, departe de agitația lumii înconjurătoare. Recunosc că am fost mereu un introvert nativ. În această perioadă programele de știri nu mă interesau, iar ceea ce se întâmpla în lume aflam doar rareori, din spusele unuia sau altuia, și abia după ce trecea o perioadă de timp. În altă ordine de idei, am trăit o bună bucată de vreme rupt de lume, complet paralel cu ceea ce se întâmpla în jurul meu, total în afara curentelor care au influențat viața societății.

Acestea fiind spuse, cu cât depărtarea mea față de lume era mai accentuată cu atât mai intensă era apropierea mea față de cealaltă lume, cea interioară. În toți acești ani interesul meu primordial a fost unul singur: descoperirea de sine.

Aș putea teoretiza pe seama acestei dorințe pentru a-i găsi cauze psihologice, ceea ce am și făcut la un moment dat, dar am realizat că acestea nu subzistau decât la suprafața conștiinței. Pe măsură ce mă adânceam în cunoașterea de sine, descopeream că firul cauzal mergea din ce în ce mai adânc. În cele din urmă am descoperit nu o cauză ultimă ci un impuls. Un impuls despre care nu puteam spune nimic altceva decât că era acolo de când hăul și pământul.

În linii mari, pot spune că în aceastăperioadă am cercetat tot ceea ce avea legătură cu activitatea umană, într-o formă sau alta. Am trăit ca un sihastru îngropat în cărți și în tratate științifice, dar în mod special în scrierile și misterele antice. Acestea din urmă au exercitat o atracție fatală asupra mea. Nu voi enumera toate domeniilor pe care le-am studiat, așa cum am putut (cu toate că ceea ce am aflat în mod practic din ele a fost în mare parte un imens și incalculabil morman de contradicții logice pe care m-am străduit ani de zile să le pun cap la cap ca să nu înnebunesc), dar pot spune că am cercetat toate planurile existenței pe care le-am putut afla căutând nu atât răspunsuri, cât întrebări!

Cândva (mult prea târziu…) am descoperit că întrebările sunt mai importante decât răspunsurile, căci urmând firul întrebărilor vei ajunge la sursă, la întrebarea primordială! Dar nu vreau să divaghez prea mult.

Am căutat să aflu totul! Am cercetat pământul cu firele sale de nisip, copacii, florile și munții, mările și oceanele, norii și ploile, soarele, stelele și universul cu adâncurile sale, necuvântătoarele și, nu în ultimul rând, am cercetat Omul. Întreaga cunoaștere îmi era dragă și nu mă puteam sătura nicicând. Petreceam ore, zile, săptămâni, luni și ani în șir studiind lucrări, tratate și teorii de tot felul, storcându-mi creierii încercând să înțeleg legăturile dintre ele și contradicțiile care mă duceau deseori în pragul nebuniei… dar nimic nu îmi era mai drag decât această ființă extraordinară și misterioasă numită Om.

Ce este Omul? Cine este Omul? De unde vine? Încotro se îndreaptă? Ce îl animă? Ce este viața? Destin sau liber arbitru? Viață sau moarte? Evoluție sau Creaționism? Trup, minte, suflet și spirit. Material și imaterial. Trecut, prezent și viitor. Toate acestea le-am cercetat și încă și mai multe, atât de multe încât nici măcar nu mi le mai amintesc pe toate. Omul însă a fost întotdeauna ceea ce am căutat cel mai arzător, căci mă căutam pe mine însumi. 

Și am continuat să caut neîncetat, neostoit, suferind și bucurându-mă în același timp, trecând adesea cu mult peste limitele convenționale ale gândirii și rațiunii, ajungând mult prea des la limita fină ce desparte sănătatea de nebunie. Cea mai scumpă cunoaștere am aflat-o însă atunci când am încetat să cercetez, și am început să descopăr. Imaginația este un instrument extraordinar, dar încă nu îi cunoaștem adevărata utilitate. Am citit mult mai puțin decât am călătorit pe cele mai înalte culmi ale imaginației sufletului.

În cele din urmă am învățat să trăiesc la limita dintre lumi, în mijlocul paradoxului absolut, trăind definitiv în afara lumii, operând numai și numai cu principii abstracte, sfidând logica, și îmbrățișând-o în același timp. Aici am aflat cele mai multe dintre întrebările pe care le căutam dintotdeauna, și tot aici m-am aflat și pe mine.

Ceea ce poate nu este atât de evident (cel puțin nu era pentru mine) este faptul că eu fugeam de lumea înconjurătoare, mă ascundeam de ea… întrucât mă respinsese încă de când devenisem conștient de mine însumi. Nu mă integram în mulțime, eram marginalizat și cel mai adesea ridiculizat. Lucrurile astea se întâmplă multora dintre noi, nu e nimic surprinzător aici, dar nu aveam de unde ști și am luat totul în serios. Înzestrat cu o sensibilitate sufletească extrem de acută și rănit în amorul propriu, m-am închis în mine, ferecând definitiv porțile către exterior. Am spus adio lumii.

Ceea ce a urmat a fost o consecință firească a acestei decizii, sprijinită desigur de anumite trăsături ale caracterului meu, pe atunci încă în devenire, dar și de un anumit imbold sufletesc pe care multă vreme nu l-am putut înțelege.

Drumul interior pe care l-am parcurs este un caz clasic ce poate fi analizat cu ușurință de către un psihanalist experimentat. Ceea ce depășește însă expertiza obișnuită a psihanalistului – și o spun cu toată modestia de care pot dispune – este măsura în care am putut atinge limitele interioare ale existenței. Nu pot purta o conversație profundă despre aceste limite decât cu cineva care a mai trecut prin ele. Oricine altcineva m-ar cataloga, cu blândețe, drept un biet nebun, iar partea amuzantă este că nu ar fi departe de adevăr…

În căutarea mea interioară de a descoperi Omul am mers atât de departe încât am ieșit pe partea cealaltă a paradoxului existențial… și am descoperit Lumea și Universul întreg. Coborând în mine însumi, plonjând direct în hăul necunoscut al lumilor din adâncuri… sperând să mă descopăr în sfârșit pe mine însumi, măcinat de suferință și durere, am descoperit în schimb esența vieții, cunoașterea fără de cunoaștere. Am cunoscut în sfârșit că diferența conceptuală dintre interior și exterior este doar o convenție. Eu sunt Universul. 

Eram șocat de emoție și de aparenta contradicție care mă încerca! Nu îmi venea să cred și abia puteam accepta noțiunea asta! Chiar și acum mă trec fiori când mă gândesc la asta, iar ochii mi se împăienjenesc instant! În călătoria mea pe muchia paradoxului am cunoscut că Omul este Lumea întreagă, iar Lumea întreagă este Omul. Poate nu mai surprinde pe nimeni acest fapt, dar pe mine m-a răvășit complet! Modul în care priveam lumea înconjurătoare s-a destrămat într-o clipă, iar locul său a fost luat de o viziune holistică, plină de sens, însemnătate, magie și miracol (cu care încerc încă să mă acomodez… puterea obișnuinței este forte mare).

Porțile pe care le-am ferecat cu hotărâre cu atâția ani în urmă, stăteau acum sfărâmate în urma mea, și nu mai exista cale de întoarcere. Eram „pierdut” iremediabil. Adevărat am aflat pe propria-mi piele că „ceea ce este sus este și jos, iar ceea ce este jos este și sus”.

Natura drumului pe care l-am parcurs nu numai că m-a dus pe calea vindecării traumei din copilărie (un lucru pe care puțini oameni îl cunosc despre mine este faptul că nu am amintiri din copilărie, chiar până la vârsta de 12-14 ani), dar m-a condus și către o înțelegere a lumii și a tainelor sale care m-au schimbat complet și definitiv… dar m-au lăsat și complet nepregătit pentru lume și viața în societate. Un sălbatic în mijlocul civilizației.

Cunoașterea de sine pe care am dobândit-o este acea cunoaștere despre care vorbeau și spre care tindeau filozofii antici. Nu este vorba despre misticism, dogme sau o falsă spiritualitate, ci  despre o înțelegere profundă a propriului sine în raport cu existența. E greu de explicat, cu atât mai mult cu cât nu e un proces final, ci este o practică în mod necesar constantă. Nu mai spun că mintea îmi joacă feste deseori (dintr-o obișnuință pe care o avem cu toții în comun) și ajung să… uit ceea ce am muncit atâția ani să înțeleg, dar asta e altă poveste. :))

Aflându-mă în sfârșit de cealaltă parte a „porții interioare” pe care am ridicat-o cu ani în urmă, și înzestrat fiind cu o cunoaștere tainică asupra însemnătății și sensului vieții omului, un obiectiv și un ideal atât de prețuit de către înaintașii noștri mă confrunt cu o dilemă

Dilema despre care vorbesc reiese din constatarea că ceea ce eu acum cunoșteam cu fiecare fibră a corpului meu, era și este încă foarte departe de înțelegerea Omului. „Adevărul” simplu și firesc pe care l-am cunoscut și care arde în sufletul meu părea a fi doar o simplă aberație intelectuală, fumată deja de multă vreme. Am constatat cu surprindere că nu eram singurul că erau și alții care susțineau aceleași lucruri.

M-am trezit într-o societate în care spiritualitatea este la modă. Peste tot auzeam vorbindu-se despre descoperirea sinelui, realizare și evoluție spirituală, meditație, iluminare și altele asemenea. Lucrurile astea m-au surprins și m-au întristat în același timp.

Personal, m-am ferit m-am ferit să cunosc lucrările scriitorilor moderni. Până nu demult, nu știam cine e Osho, Mooji, Aivanhov și alții asemenea. Nu știam nimic și nici până la ora actuală nu am citit ceva scris de acești iluminați moderni, dar peste tot întâlneam în gura oamenilor convingeri și idei pe care le recunoșteam căci le descoperisem și eu, la rândul meu… Cu toate astea, ceva nu era și nu este în regulă: cuvintele păreau goale, repetate mecanic, și nu trezeau ceea ce trebuiau să trezească în om.

Mă simțeam precum un sălbatic care iese după mulți ani din grota sa, după un exil autoimpus, și descoperă o lume stranie și diferită față de ceea ce credea că va găsi. Așa mă simt și acum, ca un sălbatic în mijlocul civilizației… și mă uit în jurul meu cum omul aleargă după cunoaștere, când cunoașterea în sine nu valorează nimic. Ea nu este decât un instrument, ori adevărata provocare este să deprinzi arta de a mânui acest instrument pentru a atinge scopurile potrivite.

Știu că nu știu nimic, dar nici măcar asta nu știu.

Cunoașterea nu mântuiește, iar adevărul unic nu există. Viața este cea care mântuiește și este singurul lucru care contează cu adevărat. Din câte pot observa, Omul a uitat faptul că viața este un dar, nu un dat. Ni se pare firesc faptul că trăim și nu ne gândim să cercetăm acest aspect în profunzimea pe care o merită.

Nu suntem cuprinși de revelația miracolului că trăim! Ori asta este cel mai bizar lucru pe care îl surprind în jurul meu. Cum putem să ne trezim în fiecare zi fără să fim eterni recunoscători pentru VIAȚA care bate în piepturile noastre. Atât de puțin a ajuns să însemne? Pălăvrăgim toată ziua despre iubire universală, altruism, sfere cerești și altele asemenea, dar nici măcar o singură clipă nu suntem cuprinși de realizarea magică a propriei noastre existențe!

Omul a uitat ce este viața, și a pierdut simțul propriei sale sacralități.

În ceea ce mă privește, obiectivele mele „spirituale” sunt extrem de simple, nici măcar nu sunt obiective cu adevărat. Nu îmi doresc să mă „iluminez” și nu am meditat o zi în viața mea. În schimb, absența mea îndelungată din planul fizic al vieții m-a lăsat oarecum incapacitat în ceea ce privește aspectele lumești. Privitor la educația formală (care nu mi-a plăcut niciodată) nu pot spune că mi se potrivește o meserie anume. Abilitățile mele sunt extrem de specializate și aparent deloc folositoare sau plăcute societății actuale; nu am stabilitate financiară și o casă a mea și încă nu mi-am format o familie (deși lucrez la asta). Acestea sunt lucrurile asupra cărora lucrez în perioada curentă.

A propos de acest subiect, trebuie să menționez recunoștința pe care o port minunatei mele partenere de viață, Andreea, alături de care am construit, de aproape 8 ani de zile, o relație puternică, bazată pe cunoaștere de sine. A fost întotdeauna alături de mine și mi-a ascultat mereu dilemele și încercările sufletești, chiar și când păream nebun de legat… Pentru asta îi voi fi etern recunoscător. Alături de ea stau părinții mei care mi-au prilejuit o bună parte din lecțiile de care am avut nevoie și pentru care le sunt și lor recunoscător. Nu în ultimul rând le mulțumesc tuturor oamenilor care, într-un fel sau altul, mi-au influențat viața. De la toți aceștia am învățat cel mai mult.

De aici înainte obiectivele mele sunt mult mai degrabă practice, concrete (așa cum am precizat și în articolul anterior ). Iluminarea, pentru mine, nu înseamnă nimic altceva decât a te trezi dimineața, după un somn lung, și a realiza cu bucurie că trăiești și că ai o zi întreagă în care poți realiza lucruri extraordinare. Refuz însă apelativul de iluminat (cu toate deformările de sens care i se atribuie astăzi), și ader mult mai mult la ideea de adept, cu toate că nu e necesar să recurgem la categorisiri de tot felul. În sfârșit, Adeptul este cel care merge pe calea pe care a descoperit-o în adâncul inimii sale.

Privind în perspectivă, aș spune că am trișat puțin… și mi-am început existența cu dilemele care, în mod normal, apar la sfârșitul vieții unui om. Nu îmi este frică de moarte și am înțeles ce este viața. Mâine aș putea muri liniștit, dar nu vreau să o fac pentru că știu că pot fi de folos Omului. Pe acest Om îl iubesc din tot sufletul meu și îi dedic întreaga mea viață.

Mulțumesc.

 

5 thoughts on “Despre miracolul vietii sau dilema unui Adept modern

  1. Nu este un art. absurd de lung !!! Eu duc o luptă susţinută pentru ca cititorului să nu-i mai fie frică de articolele lungi, care de fapt explică clar ceva ce este în sufletul scriitorului… Îndrum omul să înveţe să scrie şi să citească, ţinând un jurnal propriu: să scrie şi apoi să-şi citească singur ceea ce a scris, căci numai aşa se va înţelege pe sine însuşi..
    …şi mai ales că aşa, cunoscându-se treptat pe sine, începe să-i cunoască şi pe cei din jurul său…

    …Şi da, este ceva foarte foarte frumos ceea ce ai scris aici, Andrei…
    Mi-am amintit că dilemele mele au început la 4 ani şi de-a lungul vieţii le-am numit altfel: “neputinţe”, “nebunie”, am fugit de ele – de ele nu am putut scăpa, am acceptat cu fug cu ele în cârcă şi – la fel ca şi tine – m-am ocupat de concretul vieţii, abia atunci înţelegând că nimic nu este de fapt dilemă, problemă, ci doar o temă pe care o poţi discuta cu tine însuţi şi apoi cu cei din jur !!! Şi numai când am înţeles acest lucru am descoperit că fiecare dintre noi le avea, > sau <, dar şi le ascundea cu grijă… Deschiderea noastră a fost totală şi premergătoare, prin 1995, deschiderilor spirituale mari din ziua de azi. Ceea ce este formidabil !!! cel puţin pentru generaţia mea… Era ca o intuiţie care prindea contur, apoi aripi, apoi se universaliza cu o forţă fantastică…

    Aceasta e vremea noastră… Important e să-i vedem frumuseţea… cred eu… Şi să ne unim, să nu ne separăm… Sau: să facem cum simţim pe moment, dar să rămânem înafară, chiar dacă suntem înăuntrul nostru, iar când suntem înafară, să rămânem înăuntru… Adică să nu pierdem de loc tangenţa cu ceea ce părăsim doar pentru un moment, căci totul este relativ, nimic nu este definitiv, iar acest lucru ne ajută să ne vedem cu totul în acelaşi timp. Să înţelegem ce înseamnă conştiinţă extinsă, care le cuprinde pe toate, şi nu să părăsim ceva pentru altceva…

    Îţi doresc şi ţie, şi Andreei, mulţi ani fericiţi, voioşi, pătrunzători şi plini de drag de toate !!! 😀 Să auzim numai de bine !!!

      • Acesti frumosi nebuni , indragostiti de viata .Cautand omul frumos din noi , vom atinge sublimul , vom invata sa nu uitam de sentimentele noastre .
        Asa vom afla divinul din noi transpus in cuvinte .Picaturi de Iubire si Lumina . Mi-e sete … Acum si Aici …
        Se spune adesea : Cand ne nastem , uitam tot. Si ne trezim pusi in fata a numeroase situatii, de multe ori neplacute, pe care de alfel, ni le-am ales singuri inainte de a veni pe Pamant. Unii oameni intreaba:…”de ce nu suntem ajutati sa ne amintim ce ne-am propus in aceasta viata?” Pentru ca daca ne-am aminti, nu am trece efectiv prin anumite lectii, nu ne-am mai putea concentra pe ele. Am fi distrasi de la informatiile pe care le-am primit in trecut. De aceea se si recomanda sa nu accesezi memoria sufletului tau din pura curiozitate, ci doar cand ai ajuns intr-un moment in care ai putea utiliza acea informatie intr-un moment responnsabil, oricare ar fi scopul ei. Inainte sa te reincarnezi iti stabilesti daca vei avea acces intr-un anumit moment din viata ta, la informatii legate de trecutul tau. Dar daca nu accesezi trecutul si nu esti neaparat un om”spiritual”, nu inseamna ca nu poti sa iti atingi obiectivele pe care ti le-ai propus in aceasta viata.
        Si se mai spune ca oricum, cand pleci de pe pamant ai acces natural la memoriile, ca sa poti constientiza ce ai invatat, altfel nu te-ar ajuta la nimic procesul de invatare. Iti amintesti cine esti tu de fapt, iti revine memoria tuturor vietiilor tale, te analizezi cu bune si rele, compari ce ti-ai propus sa faci cu ce ai facut.
        Dar IMPREUNA vom fi UNUL ! Si noi iti multumim frumos , Andrei ! 🙂

        • memorii * ,
          am cautat sa fiu atenta , dar cand scriu la prima mana adesea imi alearga literele prin fata , rad de mine … 🙂

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *